Occident

Orice român în zilele noastre, în generaţia noastră, are o singură dilemă: în Occident sau în ţară?... Iar în jurul acestei dileme gravitează întregul său sistem de judecată şi de valori. Unde să muncesc, în afară sau aici; unde să îmi fac o familie, în afară sau aici; unde mă duc în vacanţă, în afară sau aici; de unde îmi fac cumpărăturile, din afară sau de aici; de unde să iau maşina, de afară sau de aici; unde să traiesc, în Occident sau în ţară?... Cine ne poate spune care e calea cea mai bună? Cine ne poate asigura că facem alegerea cea mai bună? Fiecare dintre noi trăim cu dilema asta, sau cu regretul de a nu avea încă o alegere. Mirajul occidentului este atât de puternic, încât inhibă în noi orice fel de rezistenţă, încât impune sacrificii pe care unii suntem dispuşi să le facem, chiar dacă răsplata e mai amară decât refuzul de a pleca.

E prea târziu să mai vorbim despre români şi România. S-au spus deja prea multe. Ce-ar mai fi de adăugat… Din păcate post-decembrismul a semănat întere noi o existenţă tragică, agonisantă, umplând golul din viaţa cotidiană cu năluca falsă a occidentului. Din fericire există multe cazuri fericite, însă acelea nu sunt nici pe departe vlăstarii mirajului occidentului, ci mai degrabă câştigătorii unui concurs de împrejurări, independente de aspiraţiile şi dilemele lor. Învinşii, însă, sunt cei care au sperat, care s-au frământat şi care s-au sacrificat. Cei ce au crezut. Cei care s-au vândut pe ei şi astfel au pierdut tot ce aveau.

Vreau să fie văzut acest film. Spre deosebire de Filantropica, Moartea lui Lăzărescu sau California Dreamin’, este o radiografie mai putin fictivă sau beletristică a vieţii de după Ceauşescu. Aşa arată viaţa noastră pe dinăuntru, fără straturile de aparenţă pe care le purtăm în văzul lumii. Tristă, fără perspective imediate, singuratică, dezamăgitoare, urâtă şi nedreaptă. Cu o singură luminiţă la un capăt de tunel în colţul minţii colective: că izbăvirea e dincolo, în afară… În Spania, Italia, Anglia, Franţa, Germania, America sau Canada… La o carieră nu mai speră nimeni – ne mulţumim cu ce ne alegem din mers şi sperăm că jobul pe care-l avem o să ne ţină de cald până apare altceva mai bine plătit (chiar dacă am făcut deja două facultăţi de Management şi Drept). La o familie nu ne putem gândi, că n-avem timp liber pentru asta – lucrăm de la 8 am pînă de cu seara, avem o prietenă sau un prieten, eventual ne-am căsătorit acum vreo 2 ani dar nu ne permitem să ne gândim la un copil. Financiar o ducem de pe o lună pe alta – salariile ne ţin doar la limita supravieţuirii cu ratele la casă, la maşină şi facturi din ce în ce mai represive. Prezentul este de un jeg redundant, iar viitorul nu sună cu nimic mai strălucitor… Te apropii de 30 de ani sau i-ai făcut deja şi toate cele de mai sus îţi sunt deja parte din viaţă. Eşti deprimat pentru că nu ştii ce viitor poţi avea după cum merg lucrurile, te gândeşti dacă nu cumva ţi-ar fi mai bine în afară, după care îţi zici că dacă te duci afară, oricum e ceva provizoriu şi când te intorci nu te mai poţi acomoda. Ori, dacă nu reuşeşti să faci nimic, ai pierdut atât timp şi ai dat cu piciorul la oportunităţile de aici. Te mai gândeşti că toţi anii petrecuţi în facultate şi la joburile de până acum se duc pe apa sâmbetei dacă tu te duci s-o iei de la capăt într-un loc străin, neprietenos şi de unul singur. Şi trăieşti de pe o zi pe alta, şi te tot frămânţi, şi eşti tot mai apăsat de greutăţile vieţii şi timpul trece în defavoarea ta. Şi nu te-ai nici însurat, n-ai nici plecat dincolo, nu ţi-ai luat nici job-ul pe care îl vroiai mai demult…

La Revoluţie am dobândit cu toţii un lucru care ori se va dovedi nociv pentru generaţia asta, ori ne va izbăvi: speranţa. Speranţa că putem trăi mai bine, aici. Cei care nu s-au molipsit, sunt deja plecaţi. Pentru ei ori este acum mult mai bine, ori mult mai rău. La fel şi pentru noi, ori ne e mult mai bine pentru că am ramas, ori ne e mult mai rău. La sfarşitul acestui film putem face un bilanţ. Ne este mai rău sau mai bine? Acasă sau in străinătate?