joi, 27 octombrie 2011

Un secol de umor

Cine-şi mai aminteşte de "Cascadorii râsului"?!.. Probabil doar cei care i-am văzut personal... Era titlul sub care televiziunea naţională servea la pachet într-un weekend câteva filmuleţe umoristice cu clasici ai genului. Mai precis, scheciuri sau mini-filmuleţe din categoria de comedii uşurele, joviale, ludice. Stan şi Bran, Chaplin, Benny Hill, Mr. Bean etc. pentru a exemplifica în linii mari despre ce era vorba. Însă, câţi oare din cei care ne uitam şi ne distram la filmele lor, cunoaştem ceva mai mult despre aceşti mari comici decât imaginile clişeu pe care ni le-au imprimat în amintire? Şi cred că e păcat să ne rezumăm când ne gândim la Stan şi Bran doar la bătăi cu frişcă, sau la Chaplin doar la vagabondul cu mustaţă, ori Benny Hill drept un libidinos afemeiat... Dincolo de personaje, pentru că toate cele de mai sus au fost pur şi simplu personaje cu care artiştii la un moment dat s-au confundat până la contopire, dincolo de aceste personaje au fost oameni cu poveşti interesante de viaţă sau care au mai făcut şi altceva demn de cunoscut.
Stan şi Bran rămân în istoria cinematografiei drept cel mai cunoscut duo comic, inegalat până în zilele noastre atât în performanţă, cât şi în carismă. Stan (Stanley Laurel) - adică cel slab - a jucat în aproape 200 de filme, iar Bran (Oliver Hardy) - adică cel gras - în aproape 400, iar filmul "Music Box" le aduce un Oscar. Deşi anii de glorie se suprapun cu etapa de film mut a cinemaului, au rezistat peste timp şi nici până azi nu a existat o perioadă în care filmele lor să nu se difuzeze în grila de programe. Cu toate că Stan interpreta un personaj mai greu de cap, iar Bran era cel cu capul pe umeri, în realitate, în afara platourilor, cei doi erau exact invers, Stan fiind cel isteţ si dibace (şi în general mintea creativă din spatele scenariilor), iar Bran cel docil şi molcom. Cei doi sunt născuţi la 2 ani diferenţă, şi pe continente diferite, Stan fiind Britanic autentic, iar Bran american autentic. Totuşi, până să se reunească (se spune, accidental) ambii au avut cariere actoriceşti separate (Stan având 50 de filme la acitv, iar Bran cam 250). În 1921 au jucat simultan pentru prima dată, însă coincidenţial; abia în 1926 au lansat primul lor film împreună în formula clasică. Iar marca lor definitivă în minţile telespecatorilor de peste decenii va rămâne pentru totdeauna "The Coockoo Song", melodia de generic inconfundabilă. Din totalul lor de 107 filme împreună, doar vreo 3 s-au pierdut complet. Deşi au încercat să se adapteze la era filmului vorbit şi color, nu au reuşit să atingă aceeaşi faimă sau calitate precum în anii filmului mut, însemnând că anii '50 le-au încheiat definitiv cariera împreună ca şi actori de comedie. Stan a supravieţuit încă 8 ani după decesul lui Bran din '57, însă a refuzat să mai joace din această cauză. Apariţia televiziunii a însemnat în schimb o redescoperire a filemelor lor şi motivul pentru care au câştigat notorietate pe tot globul.
Daca Stan şi Bran s-au impus drept cel mai cunoscut dublet comic, atunci cu siguranţă cel mai mare comedian individual din industrie trebuie să fie Chaplin. Apreciat în egală măsură de public şi de critică, dar şi de personalităţi ale vremii sale, Chaplin rămâne în istorie cel mai bine fixat drept personajul Charlot (vagabondul mustăcios). Coincidenţa face ca şi cariera acestuia să fie legată tot de filmul mut, deşi activitatea artistică a lui Chaplin a înregistrat succese remarcabile şi după etapa Charlot. S-a născut în Anglia sub numele de Charles Spenser Chaplin şi a jucat în peste 80 de filme timp de 75 de ani. A fost însa un om controversat, în acelaşi timp. Considerat comunist în SUA, a fost nevoit să plece din ţară din această cauză; considerat everu, a fost persecutat în Europa de nazişti; considerat un fel de pedofil, l-a urmărit toată viaţa eticheta asta în societate, din pricina mariajelor lui cu soţii de regulă minore (3 din 4); Hitler şi-a însuşit mustaţa de la personajul său... Şi totuşi, a fost primul actor de pe coperta revistei Time. A primit 3 Oscaruri în timpul vieţii (şi a fost cel mai îndelung aplaudat la ceremonie din toată istoria premiilor - 12 minute). A fost înnobilat de Regina Angliei. Personajul creat de el - vagabondul - este se pare cel mai imitat personaj din istorie. Şi culmea, în primii ani ai carierei, Chaplin a împărţit chiria cu Stan Laurel... Există însă şi o altă latură a filmelor lui Chaplin: "The Great Dictator" sau "M. Verdoux" sunt de referinţă şi rămân incontestabil capodopere universale ale filmului. O altă contribuţie esenţială la istoria cinematografiei a reprezentat înfiinţarea companiei United Artists, alături de alţi 3 colegi de breaslă. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape, îl consideră un om extrem de sensibil, generos şi un geniu artistic. Niciodată nu a folosit scenarii pentru filmele mute, totul se făcea din mers după un plan mental. Iar pentru un final apoteotic, după deces trupul său a dispărut fiind recuperat de poliţie abia după câteva luni de căutări...
Dacă depăşim epoca filmului mut, a filmului exclusiv de cinema, în general, şi ne uităm la anii de început ai televiziunii, figura de cea mai răspândită notorietate a comicului de tip estradă rămâne Benny Hill - cel puţin în ceea ce-l priveşte pe telespectatorul autohton. "The Benny Hill Show" începe în 1955 la BBC şi ţine audienţele pentru următorii 40 de ani. Pe de altă parte, acest gigant al comediei TV moare singur, modest, în pijama, în scaunul din sufragerie uitându-se la TV, într-un apartament cu 2 camere închiriat, cu o avere de peste 10 miliarde le lire, dar fără să-şi fi cumpărat vreodată nici măcar o maşină, necăsătorit şi fără urmaşi. Iar de la decesul lui în 1992, pe teritoriul britanic nu a mai fost niciodată difuzat la TV. Şi totuşi... numele adevărat este Alfred Hawthorne Hill, iar pseudonimul de Benny şi-l ia după comedianul său favorit - Jack Benny. A lucrat în radio înainte de TV şi a apărut în 9 filme de lung-metraj, însă fără succes remarcabil. Cu adevărat însă scheciurile din cadrul showului său TV l-au făcut de neuitat, în special scena tipică de final în care toată lumea îl urmăreşte sau îl aleargă, în acompaniamentul inconfundabilei melodii "Yakety Sax" şi de asemenea graţie trupei de asistente numite "Hill's Angels". Deşi showul a făcut audienţe record, controversele s-au ţinut lanţ mai ales din pricina frivolităţii materialului sau a tendinţelor sexiste, însă pentru ca totul să se lege, Chaplin s-a declarat un fan impătimit al lui Benny Hill, iar pentru acesta, Chaplin i-a fost eroul copilăriei. Va rămâne pe veci o chestiune de gust în privinţa fanilor comediei sale: pentru unii, este prea vulgar sau chiar indecent, pentru alţii, face doar umor inofensiv inspirat din stereotipii tradiţionale. Ironia sorţii face însă ca acest om care şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a-i distra şi binedispune pe alţii să aibă parte de un final trist şi melodramatic...
Ajungând totuşi mai aproape de vremurile noastre, cel mai celebru personaj comic, recunoscut de întreaga generaţie, apreciat unanim de critici şi de public, este cu siguranţă Mr. Bean. Rareori se întamplă ca un personaj să fie atât de îndrăgit şi de apreciat de o gamă atât de largă de spectatori. Indiferent de vârstă, sex, origine sau apartenenţă, Mr. Bean are un umor pe gustul tuturor. Pentru noi, cele câteva scheciuri TV cu nebuniile sale au reprezentat o adevărată delectare, însă pentru cariera sa Mr. Bean nu este unicul proiect sau personaj de succes. Numele său adevarat este Rowan Atkinson, iar la şcoală a fost coleg cu Tony Blair. Absolvent de Oxford, în UK este faimos atât pentru Mr. Bean, dar mai ales pentru seria "Blackadder," precum şi "Not The Nine O'Clock News" sau "The Thin Blue Line". Personajul Mr. Bean apare de Revelion în 1990, are 14/15 episoade scurte, dintre care ultimul a fost transmis tot de Revelion în 1995. Numele iniţial al personajului ar fi fost Mr. Cauliflower (Dl. Conopidă), însă a fost aleasă varianta Mr. Bean (Dl. Fasole). Inegalabil în umorul său fizic, vizual, poate cel mai bine cunoscut ramane pentru unicul său companion - Teddy, ursuleţul de pluş care după filmări aproape s-a pierdut, fiind recuperat de muzeul Smithsonian NY. În 2002 a existat şi un serial de animaţie Mr. Bean timp de 2 ani. Şi mai e un aspect memorabil la Mr. Bean: maşinuţa Mini, o marcă specifică a multor episoade. Contrar personajului său, însă, Atkinson este un mare amator de maşini, având o colecţie impresionantă de maşini sport şi participând la curse auto. Ceea ce face legătura între Mr. Bean şi Benny Hill, şi Chaplin, şi Stan si Bran, este tocmai originea sa englezească. Iată că umorul britatic câştigă categoric în fiecare din cele 4 cazuri, cu excepţia lui Bran (Oliver Hardy), nativ american. Însă, spre deosebire de predecesorii săi, cariera lui Atkinson nu se leagă atât de strict de personajul său, el având succese notabile şi cu alte producţii TV sau chiar în film.
Desigur, exemplele de mai sus nu sunt unicele difuzate de-a lungul timpului sub titulatura de "Cascadorii râsului". Dar cu siguranţă au fost cele mai celebre, cele mai des urmărite sau cele care au ramas cu precădere în memoria telespectatorilor. Buster Keaton, de pildă, era de asemenea difuzat, însă prea puţini şi-l mai amintesc astăzi, mai ales în afara spaţiului american. Şi este păcat, deoarece în filmele lui Keaton am regăsit aceeasi calitate şi acelasi umor la acelaşi nivel ca la Chaplin... Iar acestea nu ar fi singurele cazuri notorii care au rămas inaccesibile telespectatorilor români. Notabil ar fi exemplul trupei Monty Python, probabil la fel de cunoscuţi în Occident precum oricare dintre cei discutaţi mai sus. În schimb, la noi, scheciurile lor TV sau filmele lor nu sunt aproape deloc cunoscute. Poate pentru că umorul lor este mai pretenţios, sau mai britanic, mai ermetic, şi nu depăşeste la fel de uşor barierele lingvistice sau culturale... Aş spune, la final, că alături de aceşti mari comici anglofoni, ar fi păcat să uitam de Fernandel sau Jacques Tati (mari comici francezi), sau Fantozi (omologul lor italian), pe care prea puţin îi cunoaşte publicul nostru. Cu o mare excepţie: Louis de Funes, extrem de apreciat şi îndrăgit de spectatorul autohton.

joi, 30 iunie 2011

Persoană vs personaj

De câteva zile a trecut în eternitate Peter Falk, cel care i-a dat viaţă şi contur personajului Columbo. Încercând să-i parcurg bogata istorie de peste 40 de ani a acestui personaj în mod special, nu am putut să nu remarc cât de întrepătrunsă devine cariera unui actor cu cea a unui anume personaj de care îşi leagă definitiv existenţa. Uneori par a se contopi deplin, parcă nemaiputând diferenţia când este Peter Falk şi când este Lt. Columbo.
Şi nu este singurul. O, da… Ce pepinieră bogată au fost unele roluri pentru anumiţi actori şi cum n-au mai putut în veci să se debaraseze de straiele anumitor personaje. Cred că ne-am putea întinde la nesfârşit exemplificând nume de actori sau roluri de care şi-au legat permanent destinul de-a lungul timpului, şn filme memorabile.
Iar, sincer, nu cred că există vreun dubiu că David Duchovny va scapa vreodată de stigmatul Agentului Mulder, oricâte roluri ar putea încerca el până la final. Aceste roluri au fost nu doar prea puternice şi prea personalizate, însă au fost asimilate emoţional mult prea profound pentru a deveni cu adevărat personaje la limita realităţii. La un anumit moment sunt convins că trăiam alături de aceşti actori fiecare episod de parcă era un reality show. Probabil toate calităţile excepţionale ale întregii echipe implicate în proiect au atins cote atât de sensibile, încât ne-au putut păcăli să credem că nu mai există linia aceea de demarcaţie între persoană şi personaj.
Dacă-l vedeţi pe Larry Hagman pe stradă, la benzinărie de exemplu, sic!, mâine, puteţi spune cu convingere că n-o să-l salutaţi pe numele de J.R.!?... De fapt, cred, pentru noi, aceste roluri sunt nişte haine de care aceşti oameni nu s-au mai dezbrăcat niciodată. Probabil, diferenţa între rolurile acestea şi cele care nu le marchează cariera inseparabil, se face prin această distincţie – a dezbrăcării de veşmintele rolului, a dezbrăcării de rol, pe care noi fie nu o mai percepem, fie pentru noi nu se mai petrece. În memoria noastră nu mai există Angela Lansbury asociată cu poza ei, ci atunci cand îi vedem chipul îi spunem simplu Jessica Fletcher, adică doamna din Verdict: crimă.
Este probabil acelasi lucru şi în cazul agentului Cooper din Twin Peaks, al Samanthei din Sex and the City, al lui Adrian Paul din Nemuritorul, al lui Seinfield din serialul lui, al lui Bundy din Familia Bundy; cum spuneam, ne putem întinde la nesfârşit până epuizăm serialele sau filmele şi vom vedea că unii au rămas captivi în personajul lor.
Alţii, ciudat, au scăpat din capcana asta, şi nu doar eu m-am întrebat de multe ori oare de ce?! De ce Clooney nu a rămas captiv în personajul lui din E.R.; de ce Stallone nu a rămas numai Rambo, sau numai Rocky; cum au scăpat atâtea generaţii de actori de pericolul damnării unui singur rol?! Multe râuri de critică avizată s-au scurs pe această temă, însă niciunul nu a adus viitura concluziei definitive. Poate pentru că unii actori s-au ferit de actoria de serial, în general numită drept actorie TV, dar tocmai cazul lui Clooney demontează contrariul acest precept. Alţii, poate s-au limitat numai la actoria TV, şi în mod strict doar la un singur proiect de amploare, adică cel care i-a consacrat, însă şi aici există cazul tocmai al lui J.R., care a fost protagonistul unui alt show de success inainte de Dallas (Ce vrăji a mai facut nevasta mea, Samantha), care s-a dovedit a fi irelevant. Alteori, unii actori au rămas marcaţi de rolul ce i-a consacrat, chiar dacă ulterior au avut nenumărate alte roluri chiar mai mari şi mai de avengură, cum este cazul lui Alan Alda, a.k.a. Benjamin Pierce din MASH… Pentru orice argument, fie calitativ, fie cantitativ, există tot atâtea contra-argumente care demontează orice postulat despre natura acestor stigmate.
Însă, pană la urmă, cui prodest, cum zic latinii. Mi-e greu să cred că în afară de câteva excepţii, poate discutabile, cum ar fi Benny Hill, aceste maşti imposibil de înlăturat au fost cu adevarat un blestem pentru purtătorii lor. Au beneficiat atât ei, cât şi noi, de pe urma acestui truc. Până la urmă fiecare câştigă – ei faima şi consacrarea care le-a sporit averea considerabil, iar noi ne-am îmbogăţit spiritual cu năluca unui prieten intim.