Un alt fel de ambasadori

Există situaţii în care cei din industria de film autohtonă reuşesc să depăşească graniţele ţării nu doar prin invitaţii la festivaluri sau prin producţiile proprii, ci tocmai pentru a-şi profesa meseria. Însă exemplele care să facă şi carieră în acest sens sunt foarte puţine, răzleţe şi de impact moderat. Sunt totuşi notabile, în primul rând pentru că stabilesc un foarte necsar precedent, şi apoi prin consistenţa reprezentării. Iată câteva exemple de cineaşti (actori şi regizori) care au fost implicaţi în producţii de anvergură – peste Ocean şi nu numai.

În primul rând, să epuizăm apariţiile sporadice ale regizorilor români care şi-au asociat numele cu filme reuşite străine. Evident, vorbim de vremurile noastre, pentru că nu am vrut să intru în arhivele de film ale secolului trecut în acest caz. Mă refer la filme pe care fie le-am vazut, fie le putem vedea încă în jurul nostru. Un prim exemplu este Le Concert (2009), al lui Radu Mihaileanu – un film care merită întreaga atenţie. Celălalt exemplu la care mă gândesc este Dolce far niente (1999), al lui Nae Caranfil – iarăşi un proiect ineresant, deşi nu la fel de reuşit ca precedentul.

Urmează apoi clubul exclusivist al actorilor care au cunoscut succesul şi în pelicule străine, nu doar în cele româneşti. Chiar dacă nu cred că avem încă un nume de rezonanţă în cinematografia internaţională, comparabil cu starurile occidentale, cred că unii s-au apropiat sau se apropie vertiginos de acest statut.

Există evident mulţi actori care profesează în străinătate sau în producţii străine, dar care nu depăşesc mai mult decât apariţiile figurate, trecătoare, prea puţin notabile. Mă refer la exemple de genul lui Emil Hoştină, pe care de pildă îl putem regăsi chiar în ultimul Harry Potter. Mă interesează mai degrabă cazurile mai consistente, evidente şi recognoscibile, care au produs o impresie în publicul spectator. Am putea începe cu Rona Hartner, pe care am remarcat-o doar în Gadjo Dilo (1997), însă cred că merită urmărită. Sau am putea vorbi despre Monica Bîrlădeanu (cu pseudonimul ei de scenă Monica Dean), pe care am revăzut-o în Lost (2006), însă mai cu seamă în Francesca (2009), deşi personal eu nu sunt deloc convins. O altă prezenţă de luat în seamă ar fi cea a lui Dragoş Bucur în The Way Back (2010) alături de Colin Farrell şi Ed Harris. Însă nu acestea ar fi cele mai reprezentatitve exemple pentru tema discuţiei.

Aş începe enumerarea celor mai consistente exemple cu Alexandra Maria Lara, pe care poate noi o cunoaştem mai puţin, dar care în Germania este o actriţă foarte prolifică şi apreciată. Un exemplu edificator ar fi Der Untergang (2004) sau şi mai bine, Youth withouth Youth (2007), adaptare după Eliade, alături de Tim Roth. N-am putea să-l omitem pe Ion Caramitru, chiar dacă nu a reuşit să iasă în evidenţă la fel ca pe scenele de teatru. Îl putem regăsi în Citizen X (1995), alături de Donald Sutherland sau Stephen Rea, în Mission: Impossible (1996) alături de Tom Cruise şi Jean Reno, sau chiar în Amen (2002). O altă prezenţă cu rezonanţă, dar despre care noi ştim prea puţin, este cea a Catincăi Untaru, în serialul The Fall (2006), necunoscut nouă, însă extrem de apreciat de critica americană. Şi, cu siguranţă, trebuie menţionată prestaţia lăudabilă pe care o are Anamaria Marinca în cele câteva producţii titrate din străinatate, mai cu seamă Sex Traffic (2004).

Desigur exemple ar mai fi, sunt convins că mi-au scapat câteva care ar merita fîără dubiu menţionate între acestea, dar timpul nu este pierdut şi atâta verme cât există interes cred că vom mai descoperi surprize plăcute. Am lăsat intenţionat la final greii acestei categorii, numele sonore care au ţinut capul de afiş al filmelor în care au apărut. În primul rând, Oana Pellea, deşi mărturisesc că este undeva la interferenţa dintre cele două categorii, cu un palmares cantitativ, dar din care eu am văzut numai Children of Men (2006), unde joacă alături de Clive Owen, Michael Caine şi Julianne Moore. Cam la fel stă situaţia şi cu Maia Morgenstern, care a avut câteva tentative timide, însă pe deplin a dobândit renume în cinematografia lumii după apariţia din The Passion of the Christ (2004) al lui Mel Gibson, alături de Jim Caviezel şi Monica Bellucci. Dar, în concluzie, cu adevărat actorul român care cred eu că s-a impus cel mai convingător pe piaţa internaţională de film şi care începe să aibă un renume în rândul cinefililor şi criticii de specialitate din afară, este cu siguranţă Marcel Iureş. Lista de filme în care îl puteţi regăsi este impresionantă şi covârşitoare comparativ cu a celorlalte exemple de mai sus: Interview with the Vampire (1994) şi Mission: Impossible (1996) pentru început, după care rolul definitiv din The Peacemaker (1997), alături de George Clooney şi Nicole Kidman; urmează desigur Amen. (2002) pe care l-am pomenit mai devreme şi apoi Hart's War (2002), unde cred eu că Iureş face o figură mai bună decât Colin Farrell şi Bruce Willis, alături de care joacă aici; ar mai fi de amintit Goal! (2005) şi Pirates of the Caribbean (2007), sau chiar Youth Without Youth (2007). Cu un asemenea palmares, Iureş cred că este liderul acestei generaţii de cineaşti care au încercat să activeze şi pe piaţa externă de film şi cinematografie.