Noi în anul 2000, ba nu, 2012...

"Noi în anul 2000…" era vorba unui cântec din secolul trecut. Cifra în sine, anul jubiliar, avea o conotaţie extraordinară. Pentru consumatorii de SF, reprezenta un fel de nou Anno Domini, un fel de an de graţie, de unde începea viitorul, acel viitor despre care scriau frenetic autorii genului. Pentru consumatorii de apocalipse, acela era un fel de punct terminus, de unde nu începea revoluţia, ci de unde începea sfârşitul. Iată că a venit măreţul an 2000, cu isteriile şi entuziasmul de rigoare, însă nu s-a întâmplat nimic din ceea ce ne aşteptam să se întâmple palpabil, concret, în imediat. Cu toate acestea, oamenii nu s-au descumpănit şi au mutat doar puţin data, descoperind că n-au făcut calculele după formula corectă: astfel, anul 2012 a căpătat o conotaţie asemănătoare acelui an 2000, poate chiar mai ceva…

Iar pentru că suntem în plin an 2012, anul aşa-zisului sfărşit al lumii, mă gândesc să trecem în revistă câteva din marile titluri de filme care s-au preocupat în decursul timpului de armageddoane, dezatre finale şi cataclisme terminale, închipuite în destinul omenirii. Nu de alta, dar se pare că în ultima vreme s-a intensificat interesul pentru aceste subiecte. Nu ştiu cum şi de ce, dar ştiu sigur că se vinde.

Am observant în privinţa producţiilor despre sfârşitul lumii că există trei principale abordări, asupra cărora cei implicaţi trebuie să se hotarască: 1. Filmele care au ca scop să înfăţişeze etapele de până la dezastru şi felul în care acesta se produce, limitându-se la a prezenta desfăşurarea evenimentelor pur descriptiv; 2. Filmele care prezintă în mod similar etapele dinaintea dezastrului, însă cu diferenşa importantă că în ultimă instanţă sfârşitul este evitat; 3. Filmele care încep din start în perioada de după sfârşit, şi care încearcă să ofere o viziune despre ce va fi pe urmă.

Din ceea ce cunosc eu, am putut observa că majoritatea se încadrează la categoriile 2 şi 3. Prea putine filme se preocupă doar de a ne prezenta un dezastru ultim fără să implice un element salvator sau o viziune post-apocaliptică. Din prima categorie aş aminti doar 2012 (2009); The Day After Tomorrow (2004); The Happening (2008); Knowing (2009) sau chiar Melancholia (2011). Însă şi acestea, şi celelalte, se împart mai degrabă în câteva subcategorii concrete, în funcţie de factorii care provoacă iminentul sfârşit, sau care l-au provocat în cazul categoriei 3. Principalii factori ar fi: extratereştrii, cauze astronomice, factori umani, factori naturali, război nuclear, diverse plăgi, tehnologii avansate, cauze supra-naturale, şi genul zombie. Volumul de filme şi documentare cuprinse în fiecare categorie este destul de mare şi mă voi limita la doar câteva exemple pentru fiecare – cele mai relevante sau cele mai celebre.

Aproape de anul 1900, un alt jubileu interesant, H.G. Wells publica „Razboiul lumilor”, o carte ce aduce în prin plan, pentru prima dată cu o asemenea notorietate, chestiunea luptei rasei umane cu alte fiinţe extra-terestre. Un subiect care devine extrem de savurat şi de exploatat de industria de film, fiind probabil cel mai popular în randul cinefililor consumatori de scenarii apocaliptice. Evident, ecranizarea aceleiasi cărţi în War of the Worlds (2005) este primul exemplu, urmat desigur de Independence Day (1996), The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (2005), The Day the Earth Stood Still (1951); seria Planet of the Apes (1968) sau chiar de parodiile Mars Attacks! (1996) şi Plan 9 from Outer Space (1959) – celebru pentru eticheta lui de cel mai prost film din istorie.

Tot din spaţiul cosmic provine ameninţarea celeilalte categorii, însă de această dată este una astronomică, naturală. Fie că este vorba de comete, asteroizi, sau chiar planete în toată regula, imaginaţia este nelimitată când vine vorba de frica faţă de tot ceea ce este acolo, departe, în afară, în necunoscut. Aminteam mai devreme de Melancholia (2011), însă ar mai fi câteva titluri interesante, precum Deep Impact (1998) şi desigur Armageddon (1998).

Sa revenim totuşi mai cu picioarele pe pământ, deoarece cauzele cele mai probabile şi cele mai des folosite în scenariile de gen ţin de lucruri pământeşti. Şi în primul rând de ceea ce-şi poate face omul singur cu mâna lui. Deşi multe filme nu se preocupa în mod special de ce anume provoacă dezastrul, focusul majorităţii este asupra felului în care facem faţă ulterior acestuia. Câteva exemple: Akira (1988); Knowing (2009); In the Mouth of Madness (1994); Children of Men (2006) sau faimosul Mad Max (1979); parodia Idiocracy (2006) sau documentarul Life After People (2009).

Am putea spune că şi categoria de război nuclear se încadrează negreşit în lista de nenorociri pe care şi le provoacă omul singur, însă e atât de stufoasă, încât a devenit categorie de sine stătătoare. Evident Războiul Rece cu crizele lui şi paranoia de după invenţia bombei atomice au dezlănţuit o frenezie de aşteptări sumbre în privinţa capacităţii omului de a face faţă la o astfel de evoluţie a tehnologiei de luptă. Iar cineaştii, în marea majoritate pesimişti, văd în proliferarea armelor nucleare sursa principală a sfârşitului global, aşa cum apare acesta în câteva producţii precum: Dr. Strangelove (1964); Nausicaa (1985); The Postman (1997) sau arhi-cunoscutele The Book of Eli (2010) şi seria The Terminator (1984); precum şi în documentarul Threads (1984).

Dincolo de răul pe care şi-l face omul singur, are parte şi de ameninţări naturale din plin în preajma lui, care aşteaptă să se întâmple, iar specialistii sunt de părere că trebuie să ne considerăm norocosi că trăim într-o perioadă de relativă acalmie geologică/climatică, în care nu am suferit calamităţi naturale de amploare planetară. Totuşi, imaginarul industriei de film a propus câteva ascenarii, fie legate de pericole naturale, fie ca urmare a deprecierii calităţii climatului în care existăm. Concludente pentru categorie ar fi: clasicul The Birds (1963); apoi The Day After Tomorrow (2004); evident 2012 (2009); The Happening (2008); The Road (2009) şi desigur Waterworld (1995).

Probabil tot din categoria de pericole naturale, însă cu totul separat de natura dezlanţuită, se încadrează şi factorii biologici, plăgi mai mult sau mai puţin posibile, care cu siguranţă îşi au originea terorii în memoria ravagiilor provocate de ciuma neagră a Evului Mediu. Diverse pandemii, viruşi prefabricaţi, mutaţii sau pur şi simplu incapacitatea omului de a se apăra pe deplin în faţa biodiversităţii microscopice, au captivat imaginaţia unor producători de filme precum: serialul The Stand (1994); Twelve Monkeys (1995); The Invasion (2007); recentul Contagion (2011) şi bineînţeles I Am Legend (2007) – singurul film (sau printre singurele) cu două finaluri oficiale.

Dincolo de aceste opţiuni, intervine realitatea virtuală, ceea ce depăşeste palpabilul sau realul. Pentru că vorbeam de realităţi virtuale, ar fi indicat prima dată să ne orpim asupra filmelor care propun ca sursă a damnării noastre tocmai tehnologia virtuală pe care o dezvoltăm actualmente. Roboţi, super-computere, inteligenţe artificiale, care devin din ce în ce mai puternice şi vor să ne înlocuiască sau să ne elimine. Câteva exemple revelatoare: Resident Evil (2002); iarăşi seria The Terminator (1984) şi inevitabil The Matrix (1999).

Iar de aici trecem definitiv în irealitatea imediată, pe tărâmul lucrurilor improbabile, dar nu imposibile, însă pentru moment cu titlu strict de ficţiune, iar categoria cea mai notorie în acest sens este cea legată de zombie, determinaţi să ne vină de hac până la ultimul. Drept dovadă, seriile Night Of The Living Dead (1968); Dawn Of The Dead (1978) sau The Walking Dead (2010). Iar în final, tot la capitolul ficţiune sau supra-natural, ar fi de amintit câteva titluri precum Dogma (1999) sau The Fifth Element (1997). În ideea în care nu vi se pare deprimantă această colecţie de năpaste, unele merită toata atenţia oricărui cinefil.