Lumea filmului (part 7) - Musical

Spuneam undeva mai devreme când disecam istoria filmului şi încercam să găsesc o explicaţie pentru atracţia nemaipomenită pe care o are asupra publicului că ceea ce-l separă, îl distinge, de restul creaţiilor artistice de până la el, ar fi două elemente: redarea fidelă a realităţii asa cum se desfăşoară aceasta (în mişcare), şi acompaniamentul sonor. Arta de până atunci (pictura, fresca, sculptura, gravura, desenul, fotografia) putea reda lucrurile doar static şi mut, era un martor tăcut şi împietrit al imaginaţiei artistului. Filmul ne arată lucrurile ca şi cum am fi acolo, ca şi cum noi am fi martorul, nu creaţia artistică, a imaginaţiei sau situaţiei redate de artist. De aceea filmul nu a rămas doar o senzaţie de vodevil – când i-a adăugat sunet imaginii, aceasta a prins viaţă pe deplin.

Deşi filmul sonor apare târziu în evoluţia cinematografiei, acompaniamentul sonor apare imediat după anii de început. Cei care comercializau film au înţeles că pentru a avea viitor, acesta are nevoie de sunet, în special de muzică. Mariajul parcă hărăzit dintre imagine şi sunet a rămas de la începuturi până astăzi inseparabil. Chiar dacă, uneori, unul dintre parteneri a încercat să iasă mai mult în evidenţă. Şi cum, până acum am vorbit în special despre situaţia în care imaginea acaparează prim-planul, ar fi cinstit să acordăm atenţie şi reversului, adică acelui gen de film în care sunetul/muzica se disting ca protagonişti.

Şi acest gen este o marcă proprie americană, evoluând practic dinspre un gen similar apărut anterior în teatru, şi fiind înţeles ca unul în care acţiunea se petrece în acorduri muzicale, în care personajele îşi întrepătrund rolurile cu momente muzicale. Iar o altă caracteristică a genului (nu însă obligatorie) este interpretarea în care actorul îl imaginează pe privitor ca şi cum ar fi publicul live, prestaţia făcându-se privind înspre cameră, direct în ochii publicului imaginar, atipică filmului din orice alt gen.

Epoca de aur a genului musical este indubitabil perioada dintre anii ’30 şi anii’60, în special în ceea ce priveşte producţiile Occidentale. Istoric vorbind, avântul îl prefigurează filmul The Jazz Singer (1927), primul film sonor, care deschide apetitul generaţiilor următoare pentru cinematografia muzicală. Apogeul acestor creaţii este atins prin prisma producţiilor de care se fac responsabile personalităţile definitorii ale genului: regizorul Busby Berkeley (cel care dă norma esteticii acestor filme) - 42nd Street sau Gold Diggers of 1933 (1933); şi cuplul Fred Astaire şi Ginger Rogers (cei care impun standardul tehnic de interpretare al lor) - Top Hat (1935) sau Swing Time (1936). Nenumărate au fost titlurile devenite de-a lungul timpului clasice apărute în aceată perioadă de glorie a muzicii ca personaj principal de film. Şi, inclusiv după ce interesul s-a mai diminuat, producătorii de film au continuat să abordeze genul, anticipând o reacţie favorabilă a publicului meloman. Enumăr doar câteva exemple clasice de neuitat: Singin' in the Rain (1952), West Side Story (1961) sau The Sound of Music (1965). O dată cu anii ’70, acest gen devine demodat, generaţiile ulterioare rămân delimitate de filmul musical în canoanele clasice, tocmai de aceea producţiile de success care au încercat acest gen au fost nevoie să inoveze şi să se adapteze la cerinţele noilor generaţii. Iar, începând cu anii ’80, concomitent cu apariţia MTV şi a generaţiilor formate de cultura pop, filmul musical ar fi complet de nerecunoscut pentru publicul epocii sale de vârf. Trebuie totuşi menţionat faptul că, în formula clasică, după tiparul tradiţional, genul musical a supravieţuit şi este încă prezent pe marile ecrane mulţumită filmului de animaţie, publicul acestuia delectându-se din plin cu doza de “escapism” pe care acesta o presupune, apreciind lucrulie pentru ceea ce sunt - o încântătoare combinaţie de imagini şi muzică.

Nu putem încheia periplul nostru prin lumea filmului musical fără a menţiona principala sa moştenire, responsabilă de o situaţe unică în istoria filmului, în care o întreagă industrie preia şi adoptă un gen de film pe care îl impune ca standard sine qua non: Bollywood, omologul indian al filmului American. Aici, filmul se identifică, se contopeşte cu genul musical. Fără trăsături de musical aproape că nu se concepe – aici muzica a învins filmul. [Va urma]