Oscarul a murit. Trăiască Oscarul!

Totul se politizează. Oscar-ul așadar nu face excepție. Dar asta nu ar fi deloc ceva atât de grav, daca ar fi numai asta. Problema cea mai gravă este că alunecă în derizoriu, ca Eurovizion-ul bunăoară. Punând la o parte calitatea actului artistic, curând nu va mai reprezenta nimic, pentru nimeni, doar o joacă stupidă și cabotină. Nu pot spune cu certitudine dacă ediția 2020 este momentul de cotitură, sau cireașa de pe colivă, dar pot trage concluzia că rezultatul e acesta. Și e prea evident. De parcă nici măcar nu se mai chinuie să salveze aparențe.

Nu e un secret pentru nimeni că audiența premiilor e în declin, în cădere liberă, nu de azi, de ieri, ci de ceva vreme bună. Eu cred că nici industria însăși nu le mai ia în serios, participă toți complice doar din rațiuni de marketing, de PR și palmares. Dar nimeni nu cred că mai admite vreo greutate autentică trofeului în sine. Câștigă cine trebuie, nu cine merită. Iar asta e o concluzie fatidică. E ca și cum i-ar pronunța decesul medicul de gardă.

Exemplul cel mai concludent, cel mai frapant, vine tocmai de la ediția din acest an. Un film străin concurează și câștigă în premieră și la categoria cel mai bun film si la cel mai bun film străin. Așa o fi, chiar a meritat ambele trofee? Nu. Oricâte argumente mi s-ar aduce. Dacă ar fi fost un vot cinstit, avizat, calitativ, niciodată nu s-ar fi întâmplat așa lucrurile. Sau, premiera ar fi fost anul trecut, cu filmul Roma. Dar asta e o poveste un pic mai complicată, discutăm mai jos.

Revin și insist asupra audienței. Concret, de pildă, nicio televiziune din România nu a difuzat gala de anul acesta. Oricât ar fi costat, niciuna nu a considerat că poate obține suficient public pentru a vinde secunde de publicitate pe durata galei! Într-o țară de peste 10 mil. locuitori. Statisticile oficiale sunt la fel de sumbre și la ei acasă; ceremonia a fost difuzată online gratuit pe contul propriu de Twitter, în paralel cu cea televizată. Mi-e greu să cred că responsabilii stau cu mâinile în sân și se roagă să vină public. Nu cred, din contră, cred că astfel se explică tot felul de ciudățenii și ”surprize” de până acum. De pildă, nominalizările sau premiile încasate de unele filme ultra-comerciale, dar îndoielnice calitativ. La fel și exemplele de filme care se disting doar pentru că ating topic-uri în trend (problemele minorităților rasiale, etnice, sexuale etc.).

Aici trebuie găsită și rațiunea pentru care intră în discuție filmele străine. Gândiți-vă la ce a însemnat șansa reală a unei nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film a unui film asiatic. Ce mobilizare de public și audiență a generat mai ales într-o zonă masivă consumatoare de cultură pop precum Koreea de Sud. Câștigul era implicit, nu văd cum a putut fi o surpriză pentru cineva conectat la realitate. Acest premiu va fi momeala multor mase de public ademenite ca spectatori ai galei de pe tot mapamondul de acum încolo, atunci când în lista de finaliști vom regăsi filme din câte o țară similară. Roma de anul trecut doar a dat impulsul, magnetizând publicul latino-american, acum a urmat cel asiatic filo-occidental, dar vor urma probabil indienii, africanii, țările arabe, rușii, sud-americanii și tot așa, expansiunea identică pe care am regăsit-o și la Eurovizion, unde participă Israel sau Australia, de pildă.

Și atunci, de ce Parasite și nu Roma? Păi, ca să fie mai evident, o să vă întreb de ce oricare alții, dar nu Irishman? La nicio categorie. Răspunsul meu ar fi legat de conflictul deja deschis între industria de cinematograf și platforma de streaming online. Cu accent pe cuvintele ”industria” și ”online”. Din momentul în care marile studiouri și-au retras producțiile de pe Netflix, toată lumea a bănuit că vor să-și facă propriile platforme, dar eu cred ca este doar un tertip, în ultimă instanță nu le vor face, pentru că vor să salveze industria de cinema de publicul consumator casnic. Iar recompensarea producțiilor de streaming nu ar face decât să încurajeze fenomenul. Este o mare diferență între HBO GO (HBO în sine), Cinemax, pe de o parte, Paramount Channel, TCM sau TNT pe de alta, și Netflix, sau Amazon Prime de cealaltă parte. Primele două tabere furnizează film deja rulat în cinema, film de cinema, provenit din industria de cinema, pe când cei din tabăra adversă produc film direct pentru consumatorul casnic, exclusiv, fără să introducă deloc filmele în circuitul de cinema. Conceptul nu e inovator, și înainte se făceau filme de televiziune sau direct pe casetă/DVD, fără să circule în cinema, dar aveau o noimă: buget redus, calitate medie cel mult, audiență limitată, încasări modeste. Ați auzit vreodată de vreun film de televiziune să concureze la Oscar?! Să facă record de box office?! Nu, banii se fac cu cinematografia. Iar Netflix deja le strică schema asta.

Hollywood-ul se simte pentru prima oară amenințat serios și ripostează lamentabil. Dar pare mai degrabă un conflict patetic între căruțași și primii constructori de automobile. Aștept cu interes gala premiilor Metacritic sau un Oscar al meta-scorurlor, pe care nu le mai decid niște boșorogi cu aere elitiste și corupți până în ultima moleculă.

Monștri. (2019) Punct

Există într-adevăr o dramă prin care trec indivizi sau cupluri care sunt sfâșiați între două naturi conflictuale ale personalității lor. În general, acești oameni își poartă singuri lupta între ce sunt și ce vor să fie, mai bine zis ce sunt și ce ar trebui să fie. Sunt și situații în care acești oameni se deschid, împărtășesc, împart povara asta cu partenerul lor de viață. Lucru care, paradoxal, nu simplifică, nu face totul mai ușor, ci dimpotrivă. Fiindcă ajung amândoi împovărați de situație în egală masură, greutatea nu se înjumătățește doar pentru că e împărțită. În multe cazuri, problema e fie o dependență (de droguri, de jocuri/pariuri, de alcool, de sex, de muncă), fie o preferință (opțiuni sexuale, religioase, stil de viață, manii etc). Pot fi și altele, dar țin strict de lucruri dincolo de intimitate, mult mai adânci în miezul ființei, atât de personale încât nu pot fi nici negate, nici combătute. Și de aici drama luptei cu sinele, și apoi drama celuilalt în lupta sa cu acceptarea. Pentru că rațiunea, modelată de mediul socio-cultural în care creștem și ne dezvoltăm, se opune cu maximă rezistență acolo unde firea naturală e diametral opusă educației. Asemenea drame nu veți întâlni în comunitățile în care nu sunt condamnabile prin setul de valori inoculate indivizilor componenți. Iar pentru acești oameni oricum contează mai puțin judecata societății, pentru că adevărata ceartă o au cu propria conștiință, cu propria fire, cu vocea interioară, de care nu se pot ascunde, feri, izola, ca și de restul societății.

Asta este premiza pe care se construiește (sau se vrea construi) filmul ”Monștri.” (1). Asta încerca să ne spună și autorul lui, Marius Olteanu, în discuția avută după proiecție. Cu mențiunea că din toată drama asta el dorește să reliefeze sentimentul extrem de puternic de iubire dintre doi parteneri care înfruntă reciproc provocările survenite odată cu o asemenea situație. Regizorul subliniază îngroșat că numai o iubire adevarată, un sentiment autentic și deplin, poate face sa ramână sudat un asemenea cuplu. Lucru de necontestat, numai că eu (și multi alți spectatori prezenți) n-am văzut asta în film. Deși pentru asta venisem. Pe rând însă, mi s-au sfărâmat toate așteptările: eram curios cum se poate transmite și ecraniza conflictul interior al unui asemenea om, apoi cât de tragic i se năruie toate construcțiile sociale tocmai pentru că sunt întemeiate pe neadevăruri, iluzii, aparențe, falsuri, blestemând mereu soarta, dar conștient că nu-i este nimeni altul vinovat decât el însuși; eram curios să văd ecranizată o introspecție și în zbuciumul lăuntric al acelui partener conștient și asumat, dincolo de dilemele existențiale superficiale inițiale, dincolo de refulările inerente de mai apoi; eram curios să descopăr sentimentul pur, autentic, surprins în deplină manifestare, fie intuit din tocmai aceste manifestări, fie strălucind orbitor din tot mormanul ăla de mizerii.

Pentru privitorul interesat de așa ceva, cel care are acumulate în biografie niște experiențe de viață, care a cunoscut o paletă mai largă de sentimente (pozitive și negative) și poate recunoaște și distinge dragostea de multele sale avataruri, filmul este o decepție, impresia pe care o lasă este de superficialitate, o primă parte care pornește bine închegată și de la o idee solidă, dar care eșuează pe parcurs. Sunt prea multe elemente de marketng ieftin încât să fie considerate accidentale, e prea mult ambalaj țipător, dar fără un conținut consistent. Toate elementele componente sunt alese parcă intenționat ca să provace controverse, furori: de la scena de sex gay, până la taximetristul mitocan, sau vecinul imbecil de bloc, ori mămăița conservatoare și comunistă fixată pe făcutul de copii, inclusiv coloana sonoră cu care fanii să aocieze filmul. Apoi nenumăratele referințe cu tentă religioasă, care supraîncarcă filmul, fară să aibă un substrat intenționat.

Filmul are în schimb și un mare merit, și ar fi cinsit să-l pomenesc. Surprinde cu acuratețe psihanalitică tendința sălbatică a depersonalizării relațiilor sexuale aferente epocii Tinder. Necunoscuți care se găsesc și se cuplează impersonal, trec direct în intimitatea sexuală fără tranziție, fără apropiere, fără să se cunoască, întocmai pentru a profita de complicitatea anonimatului care facilitează o interacțiune total carnală. Cineastul are intuiția necesară unui artist de a înțelege criza umană din spatele acestei tendințe și sper să cultive acest simț ascuțit, pentru că de acolo ar putea trage tematici cu adevărat relevante în cinematografie. De fapt, filmul dacă ar fi fragmentat în câteva scurt-metraje izbutite (prima parte chiar este un scurt-metraj de sine stătător, germenele întregului proiect ulterior) ar funcționa mai bine decât un tot ambițios. 

Până la urmă, ambii protagoniști se dovedesc a fi niște escroci sentimentali, iar legătura (bolnăvicioasă) dintre ei n-are nimic de-a face cu iubirea adevarată și pură. Iar degetul acuzator îndreptat imprecis către public de către cele două personaje vrând să ne spună că de fapt „monștri” suntem noi, privitorii, care punem etichete, și nicidecum ei doi care se iubesc fără să țină cont de ele, nu mi se pare deloc elegant, și nu m-a îndemnat la auto-reflecție, nu mi-a declanșat procese de conștiință, mi-a provocat doar deranj. Pentru că, daca acest pariu nu funcționează, dacă în public nu ai spectatori conservatori, tradiționaliști, judgemental, biased, etc, personajele riscă să ramână exact așa cum le spune titlul – niște „monștri”.

(1): https://www.imdb.com/title/tt8986808/

Zammorian - trupa cinefilă

Mi se întâmplă rar să văd interes pentru film la artiștii din muzica autohtonă actuală, sau recentă. Și, nu că n-ar fi, dar și atunci e un interes trecător sau de trecut cu vederea. Cu totul deosebit este cazul trupei Zammorian. Și merită menținat, promovat și distribuit.
De felul lui, Zammorian e un proiect al unor băieți de formație artiști încă dinainte să înglobească trupa, în cuvintele proprii ”un colectiv post-pshihedelic/post-rock progresiv”, dar pe a cărui poveste nu intenționez s-o devoalez aici deoarece va fi publicată mai încolo într-un volum. Ce mi-a reținut însă atenția mie îndeosebi a fost următoarea notă din descrierea lor - compun muzică instrumentală, cinematică, progresivă și cu influențe electronice. Poate că referința cinematică ar fi putut rămâne irelevantă dacă nu m-ar fi convins demersul lor din ultima vreme în care chiar au compus muzică suprapusă peste cupaje din câteva filme clasice.
Inițiativa este intitulată ”Experiments in Synchronicity” și are deja o colecție de 8 episoade, către care se va regăsi un link mai jos. Las citatul original să detalieze viziunea artistică a formației vis-a-vis de concept: ”The following is an experiment. All the footage shown is uncut, exactly as someone else designed it. Our music and their films are independent from one another. However, together they find moments of sync and the result is a different story and mood altogether.”
Cu atât mai lăudabil este acest proiect, cu cât folosește ca inspirație film foarte vechi, din epoca filmului mut, readucând în prim-plan capodopere ale cinematografiei începutului de secol XX, rămase atât de obscure pentru prublicul larg actual, făcând deliciul aproape exclusiv al cinefililor sau istoricilor de gen. În ordinea cronologică în care au fost lansate de Zammorian, acestea sunt cele 8 episoade de până la data publicării articolului, împreună cu filmele aferente pe care le acompaniază: 1. Precession / Berlin: Die Sinfonie der Grosstadt (1927); 2. From Above / Regen (1929); 3. Nebula Pass / Chelovek s kino-apparatom (1929); 4. Descending / À propos de Nice (1930); 5. Thought 4 / Der Golem (1920); 6. A Presence / Alice in Wonderland (1903); 7. Before / Le juif errant (1905) și 8. Deliver / Das Cabinet des Dr. Caligari (1920).
Am avut ocazia să găsesc în străinătate proiecții ale unor filme clasice acompaniate de orchestre contemporane sau de trupe care propun acompaniament alternativ. Răzleț, au fost și la noi câteva situații similare, dar disparate. De aceea, orice gură de aer proaspăt care vine pe nișa asta este atât de impresionantă și bine-primită. Iar dacă reușesc să stârnească și curiozitatea de a căuta și viziona unele din aceste izbânde cinematografice, meritul lor e cu atât mai mare. De toată admirația!

Link video: https://www.youtube.com/playlist?list=PLq_twCKsoE87jkIIlXsIfl6MEAWxqclh2
Pagina Facebook: https://www.facebook.com/Zammorian
Web: https://www.zammorian.com