Movie classics

Consider că nu poţi să te numeşti cinefil, nu poţi spune că ai o cultură cinematografică, dacă n-ai văzut decât unul sau două filme mai vechi decât Naşul. Sau dacă au fost doar western-uri. Într-adevăr, dacă mergi la cinema doar la blockbuster-e, sau mai bine zis, dacă download-ezi doar ultimele apariţii, şi numai comedii sau de acţiune, atunci discuţia se poate încheia chiar aici. Eşti doar consumator de filme, nu mai mult de atât, ca de orice alt fel de produse de larg consum. A fi cinefil, a îndrăgi această a 7-a artă, a-ţi plăcea manifestarea artistică în cinematografie, presupune mai mult decât a vedea cât mai multe filme la HBO sau la Movieplex.

Este nevoie de o aplecare spre cinematografie ca întreg, asupra spectrului complet de manifestare a ei, de-a lungul timpului. Şi, pare-se, spun criticii de film, nu poţi să spui că deţii o cultură cinematografică dacă nu ai parcurs una dintre cele mai importante perioade ale filmului de-a lungul secolului XX - anii din prima jumătate de veac, cinematografia clasică. Este adevărat că pentru multă lume, acesta este un demers greoi, dificil. Aceste filme sunt poate mute, alb-negru, rudimentare, stângace, în diverse limbi nefamiliare, abstracte, prea lungi, triste... Ori sunt extrem de greu de găsit, nu sunt titrate sau incomplete. Dar, se pare că pentru a descoperi un diamant, trebuie sa sapi galerii adânci, în stâncă dură. Odată ce reuşeşti să depăşeşti prejudecăţi ale epocii moderne, te înarmezi cu răbdare şi o minte deschisă, vei descoperi de fapt că cinematograful primelor decenii are de oferit o bogăţie mult subestimată. Atât în formă, cât şi în conţinut. Chiar dacă sunt mute, filmele lui Chaplin sunt mult mai bogate în mesaje şi înţelesuri, decât multe filme zgomotoase ale timpurilor actuale. Nosferatu, Frankenstein sau alte filme horror ale anilor de început, nu sunt doar niste filme 'de groază' - care au ca unic scop să te înspăimânte şi să îţi dea coşmaruri - transimt o multitudine de îţelesuri pentru cei dispuşi şi atenţi să le înveţe. Şi apoi sunt capodopere nemuritoare, inegalabile, precum Cassablanca, Pe aripile vântului, Metropolis, Vrăjitorul din Oz şi atâtea altele... fără de care cinematografia poate n-ar fi fost unde este astăzi. Aceste filme au umplut sălile şi au deschis apetitul atâtor generaţii de cinefili să revină şi să întreţină industria de film.

A fost şi o perioadă a marilor staruri, a numelor de rezonanţă, a legendelor, a monştilor sacri, atăt actori, cât şi regizori, producători chiar sau artişti. Bogart, Bette Davis, Fritz Lang, Chaplin, Stan şi Bran, John Wayne, Hitchcock, Disney, Garry Cooper, Jean Gabin şi atâţia alţii, imposibil de enumerat fără să nu uităm pe cineva pe-afară. Forţa acestor personalităţi părea supraomenească, au intrat în legendă odată cu filmele lor, vag egalate de super-starurile zilelor noastre.

Este extrem de greu de restrâns în câteva cuvinte calitatea şi valoarea creaţiilor acestei perioade, a muncii acelor oameni, care au ridicat monumente nemuritoare ale filmului şi au lăsat moşteniri exemplare, greu de imaginat. Mai tot ce înseamnă cinematografie modernă este inspirată sau influenţată din filmul clasic, al începutului de secol. Iar deosebirea este că spectrul cinematografic de atunci nu polariza într-un cartier mărginaş al Los Angeles-ului. Cinematografia rusă (Battleship Potemkin), germană (Metropolis), franceză (Regle du jeu), japoneză (47th Ronin), spaniolă (Câinele andaluz), nordică (Korkarlen), italiană (Ladri di biciclette) şi americană (Citizen Kane), se luptau cu aceeaşi forţă creatoare, producând opere inestimabile, care s-au modelat reciproc, şi din care s-au construit mai tarziu ragizorii mari recenţi (Spielberg, Coppola etc). În toate interviurile, confesiunile sau amintirile marilor regizori ai vremurilor de după anii '70, am întâlnit întotdeauna referinţe la clasicii aceştia, trimiteri, influenţe, confluenţe, modele urmate. Pionieratul lor, faptul că veneau pe un tărâm total neexplorat pe care au fost fortaţi să inoveze pentru a crea, le-a conferit nemurirea. Drumul deschis de fraţii Lumiere, şi mai apoi de Voiaj în Lună, a reprezentat o carte deschisă pentru cineaştii de mai târziu, o carte nescrisă, pe care fiecare a completat-o cu încă o pagină, şi încă o pagină, iar în care se pare că punctul culminant a fost atins în acei ani din apropierea jumătăţii de veac.

Îndrum nu doar din pură admiraţie şi condescendenţă pentru filmul clasic, ci şi pentru o mai bună înţelegere, o mai profundă perspectivă, asupfa filmului în general, pe oricine este iubitor de cinematografie să se aplece serios şi aprofundat spre această epocă. Scopul unei arte nu este numai să încânte, ci şi să cultive. Cine este interesat să îşi cultive gustul pentru film, nu se poate desăvârşi fără a cunoaşte cu adevărat cum a început şi cum s-a maturizat această industrie. Va descoperi nestemate de o calitate greu de egalat în cinematografia modernă, superficială, comercială şi doar vizuală. Aici am întâlnit filmul pur, curat, direct, dar şi subtil, sincer şi valoros.

Animaţi de animaţie

Vreau să schimb pentru puţin timp registrul şi să deturnez atenţia de la cinematografia românească spre un domeniu mult mai intim şi mai spectaculos, şi care mi-a oferit infinit mai multe satisfacţii. Desenele animate ale copilăriei, ale copilăriei generaţiei din care am facut eu parte. Bineînteles că orice demers de a vorbi despre aceste amintiri poate stârni o reacţie de ostilitate precedată de o supoziţie precaută în faţa unor posibile clişee de gen "desenele de azi nu mai sunt cum erau odată", "noi am crescut cu desene animate adevărate", şi altele câte şi mai câte. Însă nu despre asta vreau să pomenesc aici, nu pe făgaşul ăsta vreau să mă strecor şi eu.

Vreau doar să ne aducem aminte, sau să stârnesc curiozitatea celor care nu le-au cunoscut, despre serialele de animaţie care ne-au crescut şi ne-au modelat sufletul în decursul creşterii noastre. Mulţi probabil că din reflex sau superficialitate, se întorc imediat cu gândul la clasicele "Tom&Jerry" sau "Loonie Toons", pe care ni le aducem aminte pentru că le-am digerat de atâtea ori şi pe care încă şi azi le mai descoperim mai rar pe grila de la TV. Dar noi nu cu astea am crescut de fapt, pe noi nu acestea ne-au imresionat sau ne-au delectat. Puţini dintre noi, sau cei mai mari, mai pot să vorbească despre "Miaunel şi Bălănel", sau "Mihaela", sau chiar "Gopo", pentru că ori eram prea mici, ori nu ne-au captivat la momentul lor. Însă ne-au trezit interesul "Nu, pogodi!", sau "Pantera Roz" în apariţiile lor sporadice, însă destule încât să ne facă atenţi la o astfel de lume. Alţii dintre noi, care am fost mai norocoşi să avem părinţi mai generoşi, am luat contact şi cu lumea Disney şi personajele ei, însă definitiv am fost mesmerizaţi în momentul în care televiziunea naţională a hotărât să ne ofere "Sandy Belle". Poate pe unii i-a captivat, poate pe unii i-a lăsat indiferenţi, însă ne-a deschis orizontul, ne-a deschis o uşă spre o lume cu totul nouă, o lume a animaţiei, a desenelor animate cum le-am numit de-atunci şi până azi. A venit apoi peste noi un tăvălug de feerie animată, care ne-a molipsit şi ne-a făcut dependenţi de jumătatea aia de oră de pe TVR1, în care uitam complet de noi şi de lumea de-afară, şi stăteam cuminţi şi ambetaţi de vocea care făcea dublajul tuturor desenelor care au apărut la TVR. Şi au fost câteva... "Lacul lebedelor", "Ţestoasele Ninja", "Blackstar", "Macron 1", "Voltron", "Michel Vaillant", "Ştrumfii", "Captain Planet", "Cartea Cărţilor", "Nils Holgersson", "Sailor Moon", "Piraţii Apelor Negre", "Călăreţul singuratic", "Denver - ultimul dinozaur", "Bamse" şi poate atâtea altele de care mi-e greu acum să-mi aduc aminte. Dar lumea nu s-a oprit aici, cu astea ne-am desfătat cât ne permitea un singur program de seară, de o jumătate de oră, pe un singur canal TV. Însă, după un timp, parcă cineva ne-a ascultat rugăminţile şi ne-a văzut jinduirea, pentru că ne-a umplut de fericire oferindu-ne italienii şi Cartoon Network. Aşa le-am descoperit noi pe "Loonie Toons" (Buggs Bunny, Daffy Duck, Droopy, Road Runner etc), pe Hanna-Barbera (Tom&Jerry, Scooby Doo, Flintstones, Yogi, Addams Family, Johnny Quest, Popeye etc), pe "Batman" şi pe "Lupin", "Ochi di gatto", "Mila", "Oli e Benji", iar mai apoi ne-am uitat uimiţi şi puţin sceptici la început la unele precum "Dexter", "Johnny Bravo", "Powerpuff Girls", "Courage", "Ed, Edd and Eddy", "Samurai Jack", dar pe care mai apoi le-am îndrăgit la fel de mult. Desigur, că am aruncat un ochi şi la "The Simpsons", sau la filmele de animaţie pe care le-am putut găsi sau ni s-au putut arăta, precum "Albă ca Zapada", "Bambi", "Dumbo", "Ariel" sau alte Disney-uri. Însă, trunchiul si rădăciniile ne sunt bine fixate în amintirile şi impresiile lăsate de ceea ce ne-a "hrănit" TVR-ul şi imediat după, italienii şi Cartoon Network de început. Şi eu cred că, dincolo de moştenirea spirituală sau dincolo de modelatura în caracterul fiecăruia, meritul tuturor acestor desene este acela că ne face şi astăzi să ne ducem cu drag la un film de animaţie, că suntem sensibili la subiectul lor şi că au creat o generaţie întreagă de spectatori la "Ice Age", "Finding Nemo", "Shreck" şi de ce nu "South Park".

P.S. Recent mi-am dat seama că am facut o mare nedreptate animaţiei franţuzeşti, fiindcă am omis (fără să vreau) cel puţin două mari titluri de care sunt convins că ne amintim cu bucurie: "Asterix şi Obelix", şi bineînţeles "Pif & Hercule"!

A fost sau n-a fost?

Cred că este greşit să te uiţi la acest film căutând răspunsul acestei întrebări, şi de asemenea să încerci la final să-i dai unul drept concluzie. Nu cred că acesta a fost scopul celor care au conceput şi realizat filmul. Deşi pe întreg parcursul filmului, despre asta este vorba şi la această întrebare se încearca a răspunde, cred că printre rânduri este vorba despre cu totul altceva. Eu l-am văzut ca o alegorie, ca o expertiză patologică in extremis, o expertiză a cazului simptomatic de interes comun, acela al găsirii raspunsuli la această întrebare preţ de vreo 15-20 de ani încoace. Intrebarea asta, pusă corect ("a fost sau n-a fost revoluţie"), şi nu voit răstalmacit precum în film ("a fost sau n-a fost revoluţie în oraşul nostru"), s-a transformat într-o boală naţională cronică. Iar filmul prezintă evoluţia acestei boli prin metode alegorice. Emanoil Piscoci - protagonistul - este prea tipic pentru a fi un simplu personaj, o simplă persoană. Nu cred că este foarte greu să îţi dai seama că nimic din film nu este de fapt ceea ce pare. Că protagonistul ne simbolizează pe noi, ca naţie, care încercăm să răspudem chemării puse de această întrebare, dar care nici nu primeşte răspuns, nici nu speră să primească vreodată şi din contră nu face decât să se întoarcă împotriva sa.
Sunt multe parabole în decursul filmului, poate cea mai evidentă este cea care personifică expresia "aţi prostit poporul cu televizorul" asumată de cripto-crainicul acelei tentative de post privat de televiziune, şi a evoluţiei întregii regii derulate în faţa si mai ales în spatele camerei de filmat. Cel mai dureros şi melancolic a fost să mă regăsesc în personajul protagonistului, să-mi dau seama că la nivelul acela "inferior" crainicului - aşezat în mijloc şi cu un cap mai sus decat invitaţii - ne aflăm cu toţii, cu toate defectele şi problemele noastre, buimăciti şi alienaţi, însă prinşi într-o vâltoare cu care n-avem nimic a face şi de care nu suntem deloc responsabili. Şi, cu dreptatea în mână, ni se ia, se face sul, şi ni se dă cu ea în cap, ca să ne intre bine în tărtăcuţă şi să ne învăţăm minte să ne vedem de treabă...
S-a pervertit atât de mult demersul de-a căuta răspuns acestei întrebări, încât deja nici nu mai interesează nici nu mai multumeşte pe nimeni răspunsul. Pentru că s-a pierdut atâta timp doar cu pusul acestei întrebari şi prea puţin cu răspunsul pe măsură, am sfârşit lamentabil în cu totul alte preocupări şi activiţati, decât ne-am fi imaginat la început. Mărturie stau astăzi artizanii acelei "revoluţii", profitorii de pe urma ei, care încă se bucură de "reuşita" lor şi încă ne sfidează arogant din poziţiile şi funcţiile lor bine ancorate în prezentul submundan. În demersul nostru colectiv de-a găsi răspuns la această întrebare ni s-a dat cu ea peste nas şi ni s-au scos toate rufele murdare şi toată mizeria de sub preş în public. Ori de câte ori am îndrăznit să arătăm că de fapt 'n-a fost' sau din contră că 'a fost', am fost luaţi peste picior, plezniţi cu mănuşa, loviţi cu piciorul în fund sau arătaţi cu degetul, iar întrebarea a rămas în continuare în aer. Şi va rămâne aşa până când vom înceta să ne mai intereseze de fapt ce-a fost şi vom uita într-un final că într-adevăr a şi fost ceva.
Filmul nu e nici optimist, nici pesimist. Nici ficţiune, nici documentar. Poate e realist, poate fatalist... Dar în orice caz este obiectiv şi punctual. Pentru toate generaţiile care au doar o vagă impresie despre '89 şi care n-au prins momentul, nu va spune mare lucru, şi nici nu va prezenta interes. Păcat, căci tocmai despre asta e vorba - despre memorie, despre o memorie scurtă, şi asta pe cale să se piardă. Spunea cineva că un popor fără memorie, e un popor condamnat... Filmul trage acest semnal de alarmă!