Remake - acum într-o nouă interpretare...

De câte ori trebuie spusă o poveste până să se epuizeze un subiect? De ce fiecare generaţie simte oare nevoia să reinterpreteze aceeaşi poveste prin propriile viziuni ? M-a fascinat întotdeauna modul aproape fetişist în care anumite subiecte sunt abordate de-a lungul timpului. Mă refer la obsesia cinematografiei pentru remake. La ecranizarea cu regularitate periodică a aceluiaşi subiect. De câte ori poate consuma un public aceeaşi poveste până să-i pătrundă toată esenţa ? Dilema mea legată de un remake este dacă motivul pentru care cineaştii se întorc mereu la poveste pentru că subiectul este atât de bogat şi de ofertant, încât niciodată nu a fost pe deplin explorat, sau pentru că subiectul este din potrivă prea găunos şi lasă mereu loc de o nouă interpretare, nefiind pe deplin sondat ?!... Sau poate problema nu e la subiect, şi trebuie căutată în altă parte?!...

De exemplu: Shakespeare şi Dickens sunt pare-se cei mai întrebuinţaţi furnizori de subiecte de către industria filmului de-a lungul timpului. Dacă poate pentru noi Dickens nu este atât de familiar, pe Shakespeare îl cunoaşte marea majoritate. Romeo şi Julieta sau Hamlet au fost stoarse de sens de atâtea ori, încât cred că fiecare generaţie s-a întâlnit cu cel puţin o ecranizare de-ale lor. Totuşi, povestea lui Scrooge al lui Dickens apare statistic în cele mai multe ecranizări ale unui subiect literar în analele cinematografiei. Însă, literatura nu s-a oprit la clasicii englezi ; Hugo, în special Mizerabilii, reapar cu recurenţă o data la câţiva ani, fie ca filme de sine stătătoare sau ca seriale ori mini-serii, iar alte subiecte ale lui Hugo pătrund şi în tărâmul animaţiei. La fel, compatriotul lui Hugo – Dumas – cu ai săi 3 muşchetari (şi variantele) reapar constant în istoria filmului. Evident, ecranizările nu se opresc la ei, notabile ar mai fi exemplele lui Robin Hood sau Don Juan, atât de obsesiv reinterpretate, însă fixaţia cinematografiei pentru clasicii literaturii e simptomatică.

Dincolo de literatură, cealaltă mare sursă de inspiraţie a eternelor remake-uri este evident istoria. Dacă ar fi să o luăm într-o ordine cât de cât istorică, şi nu numai, probabil cea mai ecranizată poveste a domeniului trebuie să fie cea a lui Cezar şi Cleopatra. Deşi există câteva producţii atât de grandioase şi care au lăsat o moştenire grea fiecărui cineast pregătit de o nouă abordare, se pare că publicul nu se mai satură de idila celor doi. Urmează apoi, cu precădere în cultura occcidentală, irezistibila poveste a Regelui Arthur (plus dependinţe, să zic aşa), de neîntrecut în imaginarul publicului. După care, obligatoriu merită menţionate două personaje fetişiste ale istoriei filmului, despre care s-au făcut filme de toate genurile, de la drame şi biografii, până la comedii, parodii sau animaţii : este vorba despre Napoleon şi Hitler. Fiecare generaţie se simte datoare să ne mai spună încă o dată povestea acestor figuri istorice din varii raţiuni şi intenţii. Nici aici nu putem fi exhaustivi, legendarele personaje ale istoriei readuse la viaţă pe micul sau marele ecran sunt nenumărate şi extrem de variate, dar sunt o constantă a fenomenului de remake.

Al treilea domeniu, la fel de generos, nu poate fi decât religia, şi in special tematica Biblică. Pildele Bibliei, atât cele ale Vechiului Testament cât şi cele ale Nouilui, au fost un izvor nesecat de inspiraţie pentru studiourile de producţie ale tuturor timpurilor. Teme ca cele ale lui Noe, Moise sau Solomon s-au revăzut de atâtea ori pe peliculă încât cred că publicul le cunoaşte mai mult de acolo decât de la sursă. Tot astfel, viaţa şi patimile lui Iisus au reprezentat un subiect de maxim focus în ceea ce priveşte subiectul religios. Şi, desigur, Apocalipsa, sub toate formele ei de manifestare sau interpretare.

Desigur, acestea sunt cele trei mari filoane din care s-a inspirat cinematografia de-a lungul scurtei sale istorii de până acum. Însă nu se rezumă doar la atât. Să nu omitem din vedere marile personaje de ficţiune pe care filmul i-a revitalizat de atâtea ori cu mai multă sau mai puţină măiestrie : probabil cel mai celebru va rămâne Dracula, inegalat între personajele negative atât de recurent reanimate. Urmat îndeaproape de Frankenstein şi de King Kong, ca să menţionăm doar câţiva, deşi subiectul este mult mai vast. La fel de notorii, trebuie meţionaţi şi (super-)eroii, a căror poveste este respusă de nenumărate ori, începând de la personajele mitologiei greceşti, până la Batman sau Zorro, şi terminând cu Tarzan, pentru a face doar o succintă trecere în revistă a unora dintre ei. Iar apoi, să nu uităm de una dintre poveştile cele mai de succes ale întregii industii cinematografice : psihoza OZN – lupta umanităţii cu extratereştrii de toate felurile şi întruchipările, care vor să ne extermine.

Discuţia despre remake este atât de vastă şi cuprinde atât de multe teme, încât ne-am putea întinde pe spaţii ample cu exemplele. Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative, poate cele mai cunoscute şi cele mai întrebuinţate; sper să nu fi lăsat nici unul de o la fel de mare anvergură pe dinafară. Şi bineînţeles, n-aş putea încheia fără să amintim în treacăt şi de filmul românesc, de exemplele autohtone care se încadrează în acest concept : din experienţa mea, nu mă pot gândi la altele cu un asemănător impact decât la operele lui Caragiale în general, şi la povestea haiducilor în particular – probabil cele mai ecranizate subiecte în filmul de la noi (deşi am regretul că încă nimeni nu se încumetă să-i ecranizeze povestea haiducului Terente). În fine, încă mai caut răspuns la dilema legată de aceste remake-uri şi motivul pentru care unele poveşti sunt permanent respuse, iar unele odată spuse n-au mai fost abordate nicicând.

Multi-talent

Englezii au o expresie pentru lucrul despre care vreau eu să vorbesc aici: performing arts. Într-adevăr, ei şi-au dat seama că a presta în faţa unui auditoriu e totuna, indiferent dacă eşti actor sau interpret. Eşti un performer, un artist pe o scenă, în faţa unui public. Şi bineînţeles că de aici apare şi dilema artistului : din moment ce e performer, de ce să se limiteze doar la una dintre manifestările sale artistice. Motiv pentru care, mulţi artişti muzicali îşi încearcă norocul şi cu actoria, aşa cum mulţi actori îşi încearcă norocul şi cu muzica.

Este lesne de înţeles de ce. De regulă, pentru a fi un actor bun ai nevoie şi de capacităţi interpretative ; o voce bună, o ureche muzicală, sunt calităţi care favorizează dezvoltarea unui actor. La fel, pentru a fi un artist adevărat prin muzica ta, este nevoie să poţi să-ţi şi joci rolul cu credibilitate, astfel, veleităţi actoriceşti prezintă numai avantaje pentru un star muzical. Era videoclipurilor ne demostrează cel mai clar acest lucru.

Există însă anumiţi artişti care nu se rezumă doar la figuraţia sau prestaţia celor câteva minute pentru un videoclip şi îşi doresc o aplecare mai serioasă asupra talentului lor actoricesc. Motiv pentru care avem câteva exemple de interpreţi pe care îi regăsim pe afişele unor filme sau pe scene de teatru. Evident, fiecare mai mult sau mai puţin cu succes, împărţindu-se pe cale de consecinta în diverse categorii.

Bineînţeles că dacă stăm chiar acum să ne gandim pe care cântăreţi i-am văzut prin filme, ne vin iute în minte nume precum Mariah Carey, Beyonce, Justin Timberlake, Aguilera sau Eminem. Desigur, au avut câteva tentative, timide, de probă, fiecare dintre ei, şi nu numai. Se regăseşte la starurile pop ale momentului un trend de a se diversifica în cât mai multe arii comerciale, pentru că numele lor se identifică cu un brand care face vânzări ori cu ce s-ar asocia. Din păcate însă pentru aceştia, n-au fost destul de convingători pentru a se concentra mai serios asupra unor proiecte de anvergură şi momentan au rămas în memorie prin apariţiile sporadice, timorate, de până acum.

Însă, există totuşi printre vedetele muzicii de top şi câteva exemple mai substanţiale, care s-au încăpăţânat să exploreze tărâmul filmului mai mult decât o dată, de curiozitate. J-Lo şi Madonna sunt exemple relevante. Deşi are o filmografie consistentă, J-Lo se încăpăţânează să nu înţeleagă că nu ne convinge actoricesc la fel de spectaculos precum în muzică. Dar, culmea, e cea mai bine plătită actriţă latino de la Hollywood. Madonna, chiar dacă s-a străduit la fel de mult, a fost doar parţial convingătoare ca actriţă.

Altă categorie, cu totul aparte, îi conţine pe câţiva artişti despre care prezentul se pronunţă foarte greu şi doar timpul ne va da măsura valorii lor, pentru că cei pe care nu-i conving pot fi suspectaţi că nu-i înţeleg, iar cei care-i elogiază, pot să fie doar sub influenţa carismatică a fiecăruia. Mă refer la unii precum Mick Jagger, Meatloaf, sau David Bowie. Eu unul prefer să nu mă pronunţ – pentru cei curioşi, vedeţi-le filmele şi, de ce nu, videoclipurile.

Apoi vine liga greilor, cei care într-un fel sau altul, au reuşit să ofere o calitate deosebită în prestaţia lor actoricească, sau măcar au atins notorietate şi prin filmele făcute. Aici vorbim despre Sinatra sau Dean Martin, Barbara Streissand sau Bette Midler, Elvis Presley sau Cher. În felul lor, fiecare are o carieră actoricească de sine stătătoare, independentă de cea muzicală, şi la fel de apreciată. Eu unul recomand cu căldură filmele devenite deja clasice în care îi puteţi admira pe aceşti indivizi.

Dar care oare ar fi artistul cel mai de succes dintre toţi ? Să fie Michael ? Din păcate nu, chiar dacă şi-a întrebuinţat cu măiestrie talentul în câteva pelicule şi, cu atât mai mult, în videoclipurile sale legendare. Părerea majorităţii înclină însă către Will Smith – cel mai apreciat cântareţ în postura de actor. Într-adevăr, are o carieră strălucită de film şi, alături de Sinatra, cred că este cel mai capabil actor din rândul muzicienilor.

Ar fi însă nedrept să lăsăm pe dinafară un exemplu ca cel al lui Mark Wahlberg, care însă a renunţat complet la cariera muzicală pentru una mult mai de succes în domeniul cinematografiei. Sau, de ce să nu menţionăm unii artişti care au cariere paralele muzicale, pe care au dorit să le exploreze după ce au câştigat notorietate prin actorie. Este, de pildă, cazul lui Kevin Costner, care este pentru a patra oară pare-mi-se în concert pe la noi şi se descurcă formidabil ; sau David Hasselhoff, starul din Baywatch are nenumărate albume foarte reuşite şi e o vedetă deplină şi pe plan muzical ; sau, cireaşa de pe tort, Jackie Chan, care este unul dintre cei mai apreciaţi cântăreţi în patria lui natală.

Fireşte, exemplele sunt doar răzleţe, orientative – cu siguranţă mai există nenumarate voci, din spaţii geografice şi mai diverse, care s-au îndreptat către actorie, şi poate pe unele le-am omis fără intenţie, deşi ar fi fost demne de menţionat. Tot astfel, ar fi nefiresc să sfârşesc discuţia asta, fără a pomeni şi câteva exemple autohtone : Oana Sârbu şi Ştefan Bănică jr. ar fi simptomatici pentru fenomen, la fel cum este şi Bănică senior ; Loredana Groza, sau alţi artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi, au cochetat cu ideea, dar nu au făcut o meserie din asta, la fel cum Ştefan Iordache sau Dinică nu s-au dedat pe deplin unei cariere muzicale serioase, deşi prezentau veleităţi.

Un secol de umor

Cine-şi mai aminteşte de "Cascadorii râsului"?!.. Probabil doar cei care i-am văzut personal... Era titlul sub care televiziunea naţională servea la pachet într-un weekend câteva filmuleţe umoristice cu clasici ai genului. Mai precis, scheciuri sau mini-filmuleţe din categoria de comedii uşurele, joviale, ludice. Stan şi Bran, Chaplin, Benny Hill, Mr. Bean etc. pentru a exemplifica în linii mari despre ce era vorba. Însă, câţi oare din cei care ne uitam şi ne distram la filmele lor, cunoaştem ceva mai mult despre aceşti mari comici decât imaginile clişeu pe care ni le-au imprimat în amintire? Şi cred că e păcat să ne rezumăm când ne gândim la Stan şi Bran doar la bătăi cu frişcă, sau la Chaplin doar la vagabondul cu mustaţă, ori Benny Hill drept un libidinos afemeiat... Dincolo de personaje, pentru că toate cele de mai sus au fost pur şi simplu personaje cu care artiştii la un moment dat s-au confundat până la contopire, dincolo de aceste personaje au fost oameni cu poveşti interesante de viaţă sau care au mai făcut şi altceva demn de cunoscut.

Stan şi Bran rămân în istoria cinematografiei drept cel mai cunoscut duo comic, inegalat până în zilele noastre atât în performanţă, cât şi în carismă. Stan (Stanley Laurel) - adică cel slab - a jucat în aproape 200 de filme, iar Bran (Oliver Hardy) - adică cel gras - în aproape 400, iar filmul "Music Box" le aduce un Oscar. Deşi anii de glorie se suprapun cu etapa de film mut a cinemaului, au rezistat peste timp şi nici până azi nu a existat o perioadă în care filmele lor să nu se difuzeze în grila de programe. Cu toate că Stan interpreta un personaj mai greu de cap, iar Bran era cel cu capul pe umeri, în realitate, în afara platourilor, cei doi erau exact invers, Stan fiind cel isteţ si dibace (şi în general mintea creativă din spatele scenariilor), iar Bran cel docil şi molcom. Cei doi sunt născuţi la 2 ani diferenţă, şi pe continente diferite, Stan fiind Britanic autentic, iar Bran american autentic. Totuşi, până să se reunească (se spune, accidental) ambii au avut cariere actoriceşti separate (Stan având 50 de filme la acitv, iar Bran cam 250). În 1921 au jucat simultan pentru prima dată, însă coincidenţial; abia în 1926 au lansat primul lor film împreună în formula clasică. Iar marca lor definitivă în minţile telespecatorilor de peste decenii va rămâne pentru totdeauna "The Coockoo Song", melodia de generic inconfundabilă. Din totalul lor de 107 filme împreună, doar vreo 3 s-au pierdut complet. Deşi au încercat să se adapteze la era filmului vorbit şi color, nu au reuşit să atingă aceeaşi faimă sau calitate precum în anii filmului mut, însemnând că anii '50 le-au încheiat definitiv cariera împreună ca şi actori de comedie. Stan a supravieţuit încă 8 ani după decesul lui Bran din '57, însă a refuzat să mai joace din această cauză. Apariţia televiziunii a însemnat în schimb o redescoperire a filemelor lor şi motivul pentru care au câştigat notorietate pe tot globul.

Daca Stan şi Bran s-au impus drept cel mai cunoscut dublet comic, atunci cu siguranţă cel mai mare comedian individual din industrie trebuie să fie Chaplin. Apreciat în egală măsură de public şi de critică, dar şi de personalităţi ale vremii sale, Chaplin rămâne în istorie cel mai bine fixat drept personajul Charlot (vagabondul mustăcios). Coincidenţa face ca şi cariera acestuia să fie legată tot de filmul mut, deşi activitatea artistică a lui Chaplin a înregistrat succese remarcabile şi după etapa Charlot. S-a născut în Anglia sub numele de Charles Spenser Chaplin şi a jucat în peste 80 de filme timp de 75 de ani. A fost însa un om controversat, în acelaşi timp. Considerat comunist în SUA, a fost nevoit să plece din ţară din această cauză; considerat everu, a fost persecutat în Europa de nazişti; considerat un fel de pedofil, l-a urmărit toată viaţa eticheta asta în societate, din pricina mariajelor lui cu soţii de regulă minore (3 din 4); Hitler şi-a însuşit mustaţa de la personajul său... Şi totuşi, a fost primul actor de pe coperta revistei Time. A primit 3 Oscaruri în timpul vieţii (şi a fost cel mai îndelung aplaudat la ceremonie din toată istoria premiilor - 12 minute). A fost înnobilat de Regina Angliei. Personajul creat de el - vagabondul - este se pare cel mai imitat personaj din istorie. Şi culmea, în primii ani ai carierei, Chaplin a împărţit chiria cu Stan Laurel... Există însă şi o altă latură a filmelor lui Chaplin: "The Great Dictator" sau "M. Verdoux" sunt de referinţă şi rămân incontestabil capodopere universale ale filmului. O altă contribuţie esenţială la istoria cinematografiei a reprezentat înfiinţarea companiei United Artists, alături de alţi 3 colegi de breaslă. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape, îl consideră un om extrem de sensibil, generos şi un geniu artistic. Niciodată nu a folosit scenarii pentru filmele mute, totul se făcea din mers după un plan mental. Iar pentru un final apoteotic, după deces trupul său a dispărut fiind recuperat de poliţie abia după câteva luni de căutări...

Dacă depăşim epoca filmului mut, a filmului exclusiv de cinema, în general, şi ne uităm la anii de început ai televiziunii, figura de cea mai răspândită notorietate a comicului de tip estradă rămâne Benny Hill - cel puţin în ceea ce-l priveşte pe telespectatorul autohton. "The Benny Hill Show" începe în 1955 la BBC şi ţine audienţele pentru următorii 40 de ani. Pe de altă parte, acest gigant al comediei TV moare singur, modest, în pijama, în scaunul din sufragerie uitându-se la TV, într-un apartament cu 2 camere închiriat, cu o avere de peste 10 miliarde le lire, dar fără să-şi fi cumpărat vreodată nici măcar o maşină, necăsătorit şi fără urmaşi. Iar de la decesul lui în 1992, pe teritoriul britanic nu a mai fost niciodată difuzat la TV. Şi totuşi... numele adevărat este Alfred Hawthorne Hill, iar pseudonimul de Benny şi-l ia după comedianul său favorit - Jack Benny. A lucrat în radio înainte de TV şi a apărut în 9 filme de lung-metraj, însă fără succes remarcabil. Cu adevărat însă scheciurile din cadrul showului său TV l-au făcut de neuitat, în special scena tipică de final în care toată lumea îl urmăreşte sau îl aleargă, în acompaniamentul inconfundabilei melodii "Yakety Sax" şi de asemenea graţie trupei de asistente numite "Hill's Angels". Deşi showul a făcut audienţe record, controversele s-au ţinut lanţ mai ales din pricina frivolităţii materialului sau a tendinţelor sexiste, însă pentru ca totul să se lege, Chaplin s-a declarat un fan impătimit al lui Benny Hill, iar pentru acesta, Chaplin i-a fost eroul copilăriei. Va rămâne pe veci o chestiune de gust în privinţa fanilor comediei sale: pentru unii, este prea vulgar sau chiar indecent, pentru alţii, face doar umor inofensiv inspirat din stereotipii tradiţionale. Ironia sorţii face însă ca acest om care şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a-i distra şi binedispune pe alţii să aibă parte de un final trist şi melodramatic...

Ajungând totuşi mai aproape de vremurile noastre, cel mai celebru personaj comic, recunoscut de întreaga generaţie, apreciat unanim de critici şi de public, este cu siguranţă Mr. Bean. Rareori se întamplă ca un personaj să fie atât de îndrăgit şi de apreciat de o gamă atât de largă de spectatori. Indiferent de vârstă, sex, origine sau apartenenţă, Mr. Bean are un umor pe gustul tuturor. Pentru noi, cele câteva scheciuri TV cu nebuniile sale au reprezentat o adevărată delectare, însă pentru cariera sa Mr. Bean nu este unicul proiect sau personaj de succes. Numele său adevarat este Rowan Atkinson, iar la şcoală a fost coleg cu Tony Blair. Absolvent de Oxford, în UK este faimos atât pentru Mr. Bean, dar mai ales pentru seria "Blackadder," precum şi "Not The Nine O'Clock News" sau "The Thin Blue Line". Personajul Mr. Bean apare de Revelion în 1990, are 14/15 episoade scurte, dintre care ultimul a fost transmis tot de Revelion în 1995. Numele iniţial al personajului ar fi fost Mr. Cauliflower (Dl. Conopidă), însă a fost aleasă varianta Mr. Bean (Dl. Fasole). Inegalabil în umorul său fizic, vizual, poate cel mai bine cunoscut ramane pentru unicul său companion - Teddy, ursuleţul de pluş care după filmări aproape s-a pierdut, fiind recuperat de muzeul Smithsonian NY. În 2002 a existat şi un serial de animaţie Mr. Bean timp de 2 ani. Şi mai e un aspect memorabil la Mr. Bean: maşinuţa Mini, o marcă specifică a multor episoade. Contrar personajului său, însă, Atkinson este un mare amator de maşini, având o colecţie impresionantă de maşini sport şi participând la curse auto. Ceea ce face legătura între Mr. Bean şi Benny Hill, şi Chaplin, şi Stan si Bran, este tocmai originea sa englezească. Iată că umorul britatic câştigă categoric în fiecare din cele 4 cazuri, cu excepţia lui Bran (Oliver Hardy), nativ american. Însă, spre deosebire de predecesorii săi, cariera lui Atkinson nu se leagă atât de strict de personajul său, el având succese notabile şi cu alte producţii TV sau chiar în film.

Desigur, exemplele de mai sus nu sunt unicele difuzate de-a lungul timpului sub titulatura de "Cascadorii râsului". Dar cu siguranţă au fost cele mai celebre, cele mai des urmărite sau cele care au ramas cu precădere în memoria telespectatorilor. Buster Keaton, de pildă, era de asemenea difuzat, însă prea puţini şi-l mai amintesc astăzi, mai ales în afara spaţiului american. Şi este păcat, deoarece în filmele lui Keaton am regăsit aceeasi calitate şi acelasi umor la acelaşi nivel ca la Chaplin... Iar acestea nu ar fi singurele cazuri notorii care au rămas inaccesibile telespectatorilor români. Notabil ar fi exemplul trupei Monty Python, probabil la fel de cunoscuţi în Occident precum oricare dintre cei discutaţi mai sus. În schimb, la noi, scheciurile lor TV sau filmele lor nu sunt aproape deloc cunoscute. Poate pentru că umorul lor este mai pretenţios, sau mai britanic, mai ermetic, şi nu depăşeste la fel de uşor barierele lingvistice sau culturale... Aş spune, la final, că alături de aceşti mari comici anglofoni, ar fi păcat să uitam de Fernandel sau Jacques Tati (mari comici francezi), sau Fantozi (omologul lor italian), pe care prea puţin îi cunoaşte publicul nostru. Cu o mare excepţie: Louis de Funes, extrem de apreciat şi îndrăgit de spectatorul autohton.