Când talentul se lasă moştenire...

Aşa cum se întâmplă în diverse alte arte şi meserii, şi în lumea filmului era de aşteptat să apară aşa-numitele dinastii, familii dare au dat industriei mai mult decât un singur exponent de valoare. Chiar dacă uneori termenul dinastie este exagerat sau aplicat greşit, s-a împământenit şi de fiecare dată când mai mult decât un singur membru al aceleiaşi familii face performanţă în cinematografie sau teatru i se aplică eticheta dinastică. Câteodata poate fi într-adevăr vorba de generaţii întregi, care se întind pe parcursul întregului secol de cinema, de tipul familiei Barrymore; alteori vorbim de o distribuţie orizontală de tipul fraţilor Baldwin. Oricum am privi lucurile, se pare că uneori talentul nu a rămas manifestat numai într-un singur membru al aceleiaşi familii, ci s-a transmis mai departe către descendenţi sau rude.

Este normal să vorbim mai întâi de dinastia Barrymore atunci când discutăm despre marile familii din lumea actoriei. Aceastei familii îi aparţin multe nume mari ale fiecărei epoci de film din secolul trecut, iar descendenţa lor se continuă şi azi cu Drew Barrymore. Totul începe cu fraţii Lionel Barrymore, Ethel Barrymore şi John Barrymore în anii de frăgezime ai cinematografiei. Pe Lionel merită să-l vedeţi în It's a Wonderful Life(1946); pe Ethel în None but the Lonely Heart(1944) alături de Cary Grant; iar John rămâne celebru pentru rolurile din Dr Jekyll & Mr Hyde(1920), Don Juan(1926) sau Grand Hotel(1932). Acest John Barrymore este tatăl altor două staruri de cinema, şi anume Diana Barrymore şi John Drew Barrymore, ambii cu roluri semnificative ale epocii în care şi-au desfăşurat activitatea. Iar acest Joh Drew este tatăl actriţei Drew Barrymore, pe care o ştim prea-bine.

A doua mare dinastie a filmului este cu siguranţă cea a lui Henry Fonda. Are o carieră impresionantă, cu roluri mari în filme precum The Grapes of Wrath(1940), 12 Angry Men(1957) sau Once Upon a Time in the West(1968), este şi părintele a două mari vedete de cinema: Peter Fonda şi Jane Fonda. Peter Fonda este un icon în contra-cultura americană a anilor ’60, remarcabil în Easy Rider (1969). Iar Jane Fonda este de o notorietate incontestabilă, cu nenumărate filme clasice în palmares - Cat Ballou (1965), They Shoot Horses, Don't They?(1969) sau On Golden Pond(1981). Peter Fonda este tatăl altei mari vedete, Bridget Fonda, cunoscută pentru filme ca The Godfather Part III(1990) sau Point of No Return(1993). Iar Jane Fonda este mama lui Troy Garity, celebru în State pentru rolul din seria Barbershop(2002).

Evident, există şi familii care au dat industriei mai mult decât actori. Este cazul familiei Coppola. Francis Ford Coppola este patriarhul unei vaste genealogii de cineaşti, nu doar actori, însă notorietate au facut doar cei care au ramas în memoria publicului datorită carierei în film. Este inutil să mai amintim titluri care i-au creat renumele lui Coppola, sunt zeci, şi atunci să menţionăm doar doi dintre cei mai renumiţi membri ai familiei sale: fiica sa, Sofia Coppola şi nepotul său, Nicholas Cage, pe numele său adevarat Nicholas Kim Coppola. Pe Sofia o reţinem pentru proiectul ei cel mai de scuces Lost in Translation(2003), iar Nicholas Cage, la fel ca unchiul său, nu mai necesită nici o detaliere.

Pentru că tot aminteam la început de cazurile în care renumele nu este dat de descendenţă, cel mai evident exemplu este familia Baldwin. Fraţii Alec, Stephen, Daniel şi Billy sunt poate cei mai faimoşi fraţi ai domeniului. Prestaţia lui Alec Baldwin ne este tuturor familiară, de la Beetlejuice(1988) până la The Departed(2006); Stephen impresionează în filme precum The Usual Suspects(1995) sau Born on the Fourth of July(1989); pe Daniel de exemplu îl regăsim în Mulholland Falls(1996); iar pe Billy cu precădere în Gossip Girl(2007). Pentru că to suntem la acest capitol, cred că merită amintiţi şi fraţii John şi Joan Cusack, sau Julia şi Eric Roberts, cu toţii egalmente celebri.

Dincolo de aceste exemple, aş aminti unele care mie mi se par fascinante pentru surprizele pe care le-am descoperit studiindu-le. Unul dinte ele este familia Estevez. Celălalt, familia Douglas. În primul caz, vorbim despre Ramon Antonio Estevez – cunoscut nouă pe numele de Martin Sheen, tatăl lui Emilio Estevez şi desigur al lui Charlie Sheen, născut Carlos Estevez. Cred că pe fiecare în parte îi cunoaştem extrem de bine din nenumăratele lor apariţii pe micul şi marele ecran. În celălalt caz, nici familia Douglas nu este tocmai ceea ce pare, deoarece pe bătranul Kirk Douglas îl cheamă cu adevărat Issur Danielovitch, fiind de origine rusă şi, de asemenea, celebrul tată al tot atât de celebrului Michael Douglas. Sunt convins că niciunul nu are nevoie de referinţe suplimentare.

Dintre marile dinastii ale filmului ar mai fi de amintit cu siguranţă şi familia Huston. Walter Huston, patriarhul canadian al acestei descendenţe rămâne un clasic graţie rolurilor sale precum cel din The Treasure of the Sierra Madre(1948), regizat chiar de fiul său, John Huston. Un fiu care duce renumele familiei pe culmi şi mai înalte, cu producţii precum The Maltese Falcon(1941), The African Queen(1951) sau Prizzi's Honor(1985), în care joacă fiica acestuia, Angelica Huston. O fiică ce statornieşte definitiv renumele familiei Huston în industria filmului, dar pe care ar fi păcat s-o reţinem numai pentru rolul ei din The Addams Family(1991).

Merită menţionate pe urmă fără doar şi poate familiile Bridges şi Carradine. Întâi, Lloyd Bridges este părintele a doi fraţi extrem de cunoscuţi: Beau Bridges şi Jeff Bridges. Pe Lloyd cel mai celebru l-a facut Sea Hunt(1958), un serial american foarte popular la vremea lui. Beau este iarăşi foarte apreciat, de la nenumăratele sale roluri în seriale TV, până la filme precum Max Payne(2008). Cât priveşte pe Jeff, este imposibil să ne rezumăm la unu-două titluri pentru o carieră formidabilă precum a sa. Apoi, John Carradine este la rândul său tatăl faimos al altor doi fraţi şi mai populari: Keith Carradine şi David Carradine. John este extrem de cunoscut pentru rolurile sale horror şi wester ale primei jumătăţi de secol XX, probabil unul dintre cei mai prolifici actori ai filmului şi scenei din America. Keith este şi el un exemplu de actor prolific, atât în film cât şi televiziune. Însă cel mai cunoscut nouă ne este David, mai ales pentru asocierea sa cu kung fu, vezi Kill Bill(2004).

Aş mai adăuga acestei înşiruiri de dinastii şi genealogii câteva exemple de nume din industria filmului care au dobândit notorietate la fel de mare individual, nu doar prin asociere. Tony Curtis este faimosul tată al la fel de faimoasei Jamie Lee Curtis. Născut Bernard Schwartz, Tony Curtis este un grand al actoriei, şi merită văzut de exemplu în Sweet Smell of Success(1957) sau Some Like It Hot(1959). Jamie Lee nu mai are nevoie de nicio prezentare, nenumăratele filme care au făcut-o celebră le ştim cu toţii. În aceeaşi situaţie i-aş regăsi şi pe Donald Sutherland cu fiul său, Kiefer. Ambii au cariere impresionante şi îşi merită individual prestigiul câştigat prin prestaţiile lor impresionante de până acum. Un alt exemplu relevant este Ingrid Bergman, protagonista din Casablanca(1942), care este mama la fel de celebrei Isabella Rossellini. De asemnea, nu pot lăsa pe dinafară două exemple notabile de actriţe deosebit de înzestrate şi într-o anumită măsură înrudite. Mai întâi, cazul Katherine Hepburn (actriţa cu cele mai multe Oscaruri) cu Audrey Hepburn (modelul feminin al multor generaţii): deşi au nume identice, sunt foarte îndepărtat înrudite şi nu s-au cunoscut niciodată. Pe urmă, cazul lui Goldie Hawn, năstruşnica actriţă din Private Benjamin (1980), mama carismaticei actriţe Kate Hudson, pe care o ştim din How to Lose a Guy in 10 Days (2003).

Evident, aceasta nu este o listă exhaustivă şi nici nu mi-am propus să fie. Ar fi imposibil de scotocit după fiecare înrudire din vasta industrie de film, şi nu numai. Desigur, este evident că acoperă numai genealogiile de peste Ocean, deoarece am considerat că sunt probabil cele mai cunoscute şi cele mai de succes. Ar fi interesant de văzut cum se prezintă situaţia în acest sens şi pe bătrânul nostru continent. Şi, desigur, merită adusă o vorbă şi despre situaţia autohtonă, unde am avut şi noi câteva exeple de părinţi de renume care au avut odrasle de cel puţin acelaşi renume; vorbim aici în mod evident despre Ştefan Bănică Sr. şi fiul său, cel Jr., care cu siguranţă şi-au asigurat un loc în mentalul colectiv, dotaţi fiind cu diverse talente artistice. Cu siguranţă din categoria Sr. şi Jr. fac parte şi cei doi Florin Piersic, inidferent de criticile care li se aduc – notorietatea ambilor este indiscutabilă; însă exemplul meu favorit va rămâne familia Pellea – Amza, şi fiica lui, Oana, două dintre marile valori ale actoriei româneşti.

Remake - acum într-o nouă interpretare...

De câte ori trebuie spusă o poveste până să se epuizeze un subiect? De ce fiecare generaţie simte oare nevoia să reinterpreteze aceeaşi poveste prin propriile viziuni ? M-a fascinat întotdeauna modul aproape fetişist în care anumite subiecte sunt abordate de-a lungul timpului. Mă refer la obsesia cinematografiei pentru remake. La ecranizarea cu regularitate periodică a aceluiaşi subiect. De câte ori poate consuma un public aceeaşi poveste până să-i pătrundă toată esenţa ? Dilema mea legată de un remake este dacă motivul pentru care cineaştii se întorc mereu la poveste pentru că subiectul este atât de bogat şi de ofertant, încât niciodată nu a fost pe deplin explorat, sau pentru că subiectul este din potrivă prea găunos şi lasă mereu loc de o nouă interpretare, nefiind pe deplin sondat ?!... Sau poate problema nu e la subiect, şi trebuie căutată în altă parte?!...

De exemplu: Shakespeare şi Dickens sunt pare-se cei mai întrebuinţaţi furnizori de subiecte de către industria filmului de-a lungul timpului. Dacă poate pentru noi Dickens nu este atât de familiar, pe Shakespeare îl cunoaşte marea majoritate. Romeo şi Julieta sau Hamlet au fost stoarse de sens de atâtea ori, încât cred că fiecare generaţie s-a întâlnit cu cel puţin o ecranizare de-ale lor. Totuşi, povestea lui Scrooge al lui Dickens apare statistic în cele mai multe ecranizări ale unui subiect literar în analele cinematografiei. Însă, literatura nu s-a oprit la clasicii englezi ; Hugo, în special Mizerabilii, reapar cu recurenţă o data la câţiva ani, fie ca filme de sine stătătoare sau ca seriale ori mini-serii, iar alte subiecte ale lui Hugo pătrund şi în tărâmul animaţiei. La fel, compatriotul lui Hugo – Dumas – cu ai săi 3 muşchetari (şi variantele) reapar constant în istoria filmului. Evident, ecranizările nu se opresc la ei, notabile ar mai fi exemplele lui Robin Hood sau Don Juan, atât de obsesiv reinterpretate, însă fixaţia cinematografiei pentru clasicii literaturii e simptomatică.

Dincolo de literatură, cealaltă mare sursă de inspiraţie a eternelor remake-uri este evident istoria. Dacă ar fi să o luăm într-o ordine cât de cât istorică, şi nu numai, probabil cea mai ecranizată poveste a domeniului trebuie să fie cea a lui Cezar şi Cleopatra. Deşi există câteva producţii atât de grandioase şi care au lăsat o moştenire grea fiecărui cineast pregătit de o nouă abordare, se pare că publicul nu se mai satură de idila celor doi. Urmează apoi, cu precădere în cultura occcidentală, irezistibila poveste a Regelui Arthur (plus dependinţe, să zic aşa), de neîntrecut în imaginarul publicului. După care, obligatoriu merită menţionate două personaje fetişiste ale istoriei filmului, despre care s-au făcut filme de toate genurile, de la drame şi biografii, până la comedii, parodii sau animaţii : este vorba despre Napoleon şi Hitler. Fiecare generaţie se simte datoare să ne mai spună încă o dată povestea acestor figuri istorice din varii raţiuni şi intenţii. Nici aici nu putem fi exhaustivi, legendarele personaje ale istoriei readuse la viaţă pe micul sau marele ecran sunt nenumărate şi extrem de variate, dar sunt o constantă a fenomenului de remake.

Al treilea domeniu, la fel de generos, nu poate fi decât religia, şi in special tematica Biblică. Pildele Bibliei, atât cele ale Vechiului Testament cât şi cele ale Nouilui, au fost un izvor nesecat de inspiraţie pentru studiourile de producţie ale tuturor timpurilor. Teme ca cele ale lui Noe, Moise sau Solomon s-au revăzut de atâtea ori pe peliculă încât cred că publicul le cunoaşte mai mult de acolo decât de la sursă. Tot astfel, viaţa şi patimile lui Iisus au reprezentat un subiect de maxim focus în ceea ce priveşte subiectul religios. Şi, desigur, Apocalipsa, sub toate formele ei de manifestare sau interpretare.

Desigur, acestea sunt cele trei mari filoane din care s-a inspirat cinematografia de-a lungul scurtei sale istorii de până acum. Însă nu se rezumă doar la atât. Să nu omitem din vedere marile personaje de ficţiune pe care filmul i-a revitalizat de atâtea ori cu mai multă sau mai puţină măiestrie : probabil cel mai celebru va rămâne Dracula, inegalat între personajele negative atât de recurent reanimate. Urmat îndeaproape de Frankenstein şi de King Kong, ca să menţionăm doar câţiva, deşi subiectul este mult mai vast. La fel de notorii, trebuie meţionaţi şi (super-)eroii, a căror poveste este respusă de nenumărate ori, începând de la personajele mitologiei greceşti, până la Batman sau Zorro, şi terminând cu Tarzan, pentru a face doar o succintă trecere în revistă a unora dintre ei. Iar apoi, să nu uităm de una dintre poveştile cele mai de succes ale întregii industii cinematografice : psihoza OZN – lupta umanităţii cu extratereştrii de toate felurile şi întruchipările, care vor să ne extermine.

Discuţia despre remake este atât de vastă şi cuprinde atât de multe teme, încât ne-am putea întinde pe spaţii ample cu exemplele. Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative, poate cele mai cunoscute şi cele mai întrebuinţate; sper să nu fi lăsat nici unul de o la fel de mare anvergură pe dinafară. Şi bineînţeles, n-aş putea încheia fără să amintim în treacăt şi de filmul românesc, de exemplele autohtone care se încadrează în acest concept : din experienţa mea, nu mă pot gândi la altele cu un asemănător impact decât la operele lui Caragiale în general, şi la povestea haiducilor în particular – probabil cele mai ecranizate subiecte în filmul de la noi (deşi am regretul că încă nimeni nu se încumetă să-i ecranizeze povestea haiducului Terente). În fine, încă mai caut răspuns la dilema legată de aceste remake-uri şi motivul pentru care unele poveşti sunt permanent respuse, iar unele odată spuse n-au mai fost abordate nicicând.

Multi-talent

Englezii au o expresie pentru lucrul despre care vreau eu să vorbesc aici: performing arts. Într-adevăr, ei şi-au dat seama că a presta în faţa unui auditoriu e totuna, indiferent dacă eşti actor sau interpret. Eşti un performer, un artist pe o scenă, în faţa unui public. Şi bineînţeles că de aici apare şi dilema artistului : din moment ce e performer, de ce să se limiteze doar la una dintre manifestările sale artistice. Motiv pentru care, mulţi artişti muzicali îşi încearcă norocul şi cu actoria, aşa cum mulţi actori îşi încearcă norocul şi cu muzica.

Este lesne de înţeles de ce. De regulă, pentru a fi un actor bun ai nevoie şi de capacităţi interpretative ; o voce bună, o ureche muzicală, sunt calităţi care favorizează dezvoltarea unui actor. La fel, pentru a fi un artist adevărat prin muzica ta, este nevoie să poţi să-ţi şi joci rolul cu credibilitate, astfel, veleităţi actoriceşti prezintă numai avantaje pentru un star muzical. Era videoclipurilor ne demostrează cel mai clar acest lucru.

Există însă anumiţi artişti care nu se rezumă doar la figuraţia sau prestaţia celor câteva minute pentru un videoclip şi îşi doresc o aplecare mai serioasă asupra talentului lor actoricesc. Motiv pentru care avem câteva exemple de interpreţi pe care îi regăsim pe afişele unor filme sau pe scene de teatru. Evident, fiecare mai mult sau mai puţin cu succes, împărţindu-se pe cale de consecinta în diverse categorii.

Bineînţeles că dacă stăm chiar acum să ne gandim pe care cântăreţi i-am văzut prin filme, ne vin iute în minte nume precum Mariah Carey, Beyonce, Justin Timberlake, Aguilera sau Eminem. Desigur, au avut câteva tentative, timide, de probă, fiecare dintre ei, şi nu numai. Se regăseşte la starurile pop ale momentului un trend de a se diversifica în cât mai multe arii comerciale, pentru că numele lor se identifică cu un brand care face vânzări ori cu ce s-ar asocia. Din păcate însă pentru aceştia, n-au fost destul de convingători pentru a se concentra mai serios asupra unor proiecte de anvergură şi momentan au rămas în memorie prin apariţiile sporadice, timorate, de până acum.

Însă, există totuşi printre vedetele muzicii de top şi câteva exemple mai substanţiale, care s-au încăpăţânat să exploreze tărâmul filmului mai mult decât o dată, de curiozitate. J-Lo şi Madonna sunt exemple relevante. Deşi are o filmografie consistentă, J-Lo se încăpăţânează să nu înţeleagă că nu ne convinge actoricesc la fel de spectaculos precum în muzică. Dar, culmea, e cea mai bine plătită actriţă latino de la Hollywood. Madonna, chiar dacă s-a străduit la fel de mult, a fost doar parţial convingătoare ca actriţă.

Altă categorie, cu totul aparte, îi conţine pe câţiva artişti despre care prezentul se pronunţă foarte greu şi doar timpul ne va da măsura valorii lor, pentru că cei pe care nu-i conving pot fi suspectaţi că nu-i înţeleg, iar cei care-i elogiază, pot să fie doar sub influenţa carismatică a fiecăruia. Mă refer la unii precum Mick Jagger, Meatloaf, sau David Bowie. Eu unul prefer să nu mă pronunţ – pentru cei curioşi, vedeţi-le filmele şi, de ce nu, videoclipurile.

Apoi vine liga greilor, cei care într-un fel sau altul, au reuşit să ofere o calitate deosebită în prestaţia lor actoricească, sau măcar au atins notorietate şi prin filmele făcute. Aici vorbim despre Sinatra sau Dean Martin, Barbara Streissand sau Bette Midler, Elvis Presley sau Cher. În felul lor, fiecare are o carieră actoricească de sine stătătoare, independentă de cea muzicală, şi la fel de apreciată. Eu unul recomand cu căldură filmele devenite deja clasice în care îi puteţi admira pe aceşti indivizi.

Dar care oare ar fi artistul cel mai de succes dintre toţi ? Să fie Michael ? Din păcate nu, chiar dacă şi-a întrebuinţat cu măiestrie talentul în câteva pelicule şi, cu atât mai mult, în videoclipurile sale legendare. Părerea majorităţii înclină însă către Will Smith – cel mai apreciat cântareţ în postura de actor. Într-adevăr, are o carieră strălucită de film şi, alături de Sinatra, cred că este cel mai capabil actor din rândul muzicienilor.

Ar fi însă nedrept să lăsăm pe dinafară un exemplu ca cel al lui Mark Wahlberg, care însă a renunţat complet la cariera muzicală pentru una mult mai de succes în domeniul cinematografiei. Sau, de ce să nu menţionăm unii artişti care au cariere paralele muzicale, pe care au dorit să le exploreze după ce au câştigat notorietate prin actorie. Este, de pildă, cazul lui Kevin Costner, care este pentru a patra oară pare-mi-se în concert pe la noi şi se descurcă formidabil ; sau David Hasselhoff, starul din Baywatch are nenumărate albume foarte reuşite şi e o vedetă deplină şi pe plan muzical ; sau, cireaşa de pe tort, Jackie Chan, care este unul dintre cei mai apreciaţi cântăreţi în patria lui natală.

Fireşte, exemplele sunt doar răzleţe, orientative – cu siguranţă mai există nenumarate voci, din spaţii geografice şi mai diverse, care s-au îndreptat către actorie, şi poate pe unele le-am omis fără intenţie, deşi ar fi fost demne de menţionat. Tot astfel, ar fi nefiresc să sfârşesc discuţia asta, fără a pomeni şi câteva exemple autohtone : Oana Sârbu şi Ştefan Bănică jr. ar fi simptomatici pentru fenomen, la fel cum este şi Bănică senior ; Loredana Groza, sau alţi artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi, au cochetat cu ideea, dar nu au făcut o meserie din asta, la fel cum Ştefan Iordache sau Dinică nu s-au dedat pe deplin unei cariere muzicale serioase, deşi prezentau veleităţi.