Pseudonim - deja un fenomen

Ce reprezintă numele unui actor ? De ce este atât de important numele din spatele unui personaj, şi până la urmă care dintre ele devine nemuritor : personajul interpretat sau actorul care-l interpretează ? Unii actori se joacă pe sine, alţii joacă personaje mult mai celebre decât ei, alteori celebritatea actorului atrage publicul în sală, iar alteori numele actorului este la fel de fals ca cel al personajului jucat. Numele capătă o dimensiune specială în artă, în general, şi în film, în particular. Dacă în literatură, pictură, sculptură, notorietate pot căpăta fie personajele, fie autorii lor, în film şi teatru, dar şi muzică, se interpune un terţ în acest club exclusivist – cel care mijloceste între public şi opera artistică. Numele interpretului (unui rol sau a unei partituri) poate căpăta aceeaşi faimă sau poate chiar depăşi faima personajului interpretat, sau a autorului operei în care se desfaşoară. Şi astfel, numele actorului devine o marcă, o etichetă cu care se identifică o persoană. Acesta o fi oare motivul pentru care multe din numele actorilor extrem de cunoscuţi nu sunt de fapt numele lor reale, sau este aceasta o capcană a industriei de film ? Ce fel de sentiment te încearcă ştiind că celebritatea ta este întemeiată pe un fals, atunci când activezi sub pseudonim ? N-aş fi atât de drastic, şi sunt convins că cecurile care însoţesc această notorietate falsă liniştesc şi relaxează enorm confortul psihic al celor care împărtăşesc acest destin.

În această privinţă, distingem câteva categorii în care se împart super-starurile lumii filmului. De-o parte îi avem pe cei care îşi folosesc numele reale. De cealaltă, îi avem pe cei care şi-au modificat parţial numele (în special numele de familie), din varii motive, sau exemplele celor care şi le-au schimbat complet. Şi mai este o categorie, care mie-mi place în mod deosebit, a acelora care se joacă pe ei – personajele sunt identice cu actorul. Iar la final, bonus : o categorie interesantă.

Încep cu ce mi-e mie drag : cei care se joacă pe ei (personaj=actor). Un exemplu clasic este Bill Cosby în The Cosby Show (1984–1992); extrem de popular la vremea lui, dar probabil foarte puţini dintre noi l-am văzut. Pe urmă, ceva mai cunoscut nouă ne este Will Smith, care şi-a întemeiat faima pe rolul din The Fresh Prince of Bel-Air (1990–1996); însă exemplul cel mai celebru şi cel mai memorabil este desigur al lui Jerry Seinfield cu al său Seinfeld (1990–1998) - probabil apogeul actorului care se joacă pe sine. Evident, nu sunt singurele exemple, dar sunt cele mai clare : Will Smith este şi personajul şi actorul. În alte producţii, de pildă, Charlie Sheen se joacă pe sine, dar personajul e Charlie Harper (variază parţial numele) în Two and a Half Men (2003–2011).

Despre cei care îşi folosesc numele lor adevărat, nu este acum prilejul să vorbim, avem alte planuri cu ei. În schimb, despre cei care sunt de fapt personaj în personaj, să zic aşa, ar fi interesant de aflat. Unii dintre ei, precum Cher, sau Madonna, au ales o variantă mai uşor de reţinut pentru numele de scenă (numele lor adevărat fiind Cherilyn Sarkisian şi respectiv Madonna Louise Ciccone). Alţii, din pricina unor nume străine greu de pronunţat, au ales sau li s-a ales un nume familiar, mai facil de pronunţat : Bruce Lee (pe numele adevărat Lee Jun-fan), Jackie Chan (Chan Kong-sang), Charles Bronson (Charles Dennis Buchinsky), Greta Garbo (Greta Lovisa Gustafsson), sau unul relevant pentru noi, Bela Lugosi (pe numele lui real Béla Ferenc Dezső Blaskó) - cel mai celebru actor de filme horror clasice şi arhetipul tuturor personajelor Dracula, şi-a luat numele de scenă de la localitatea lui de baştină, Lugoj. Ar fi imposibil să detaliem fiecare poveste, fiecare raţiune pentru care mari actori au ajuns celebri sub alte nume, însă majoritatea au făcut acest lucru din raţiuni practice sau ca o alegere personală, aţa cum un autor preferă un pseudonim când se asociază cu creaţia sa. Exemplele urmatoare sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute : Tom Cruise (a renunţat la numele său complet, Thomas Cruise Mapother) ; Nicolas Cage (a preferat numele eroului său favorit, pentru a nu fi identificat cu ruda sa mai celebră, numele lui adevărat fiind Nicolas Kim Coppola) ; Demi Moore (în loc de Demetria Gene Guynes) ; Fred Astaire (născut Frederick Austerlitz) ; Jennifer Aniston (de fapt, Jennifer Anastassakis) ; Winona Ryder (Winona Laura Horowitz) ; Mel Brooks (Melvin Kaminsky) ; Natalie Portman (Natalie Hershlag) ; Sophia Loren (Sophia Scicoloni) ; Susan Surandon (Susan Tomaling) sau Danny De Vito (Daniel Michaeli) – nu pot să nu observ cu precădere un trend la actorii de origine italiaenească sau evreiască - şi exemplele ar putea continua cu încă multe altele.

Iar acum, punctul culminant : cei care n-au nici o legatură între numele lor reale şi cele de scenă. Şi nu sunt deloc puţini. Povestea din spatele fiecărei situaţii este foarte interesantă şi vă îndemn dacă vă stârnesc curiozitatea să căutaţi în detaliu. Ar fi dificil să le înşir aici pe fiecare. Desigur, la fel ca în cazurile de mai sus, argumentele pentru care se întâmplă lucrul acesta sunt fie de natură pragmatică, fie opţiuni personale motivate în cele mai fanteziste feluri. Este firesc să înţelegem însă de ce unii actori au preferat nume mai simple, sau mai usor de reţinut, faţă de numele lor, aşa cum se întâmplă în cazurile unora precum Kirk Douglas, născut Issur Danielovitch, cunoscut o vreme şi ca Izzy Demsky ; Martin Sheen (născut Ramón Antonio Gerardo Estévez), tatăl celebru al şi mai celebrului Charlie Sheen (pe numele lui adevărat Carlos Irwin Estévez) ; Alan Alda, protagonistul din M.A.S.H (pe numele real Alphonso Joseph D'Abruzzo) ; sau Ben Kingsley (născut Krishna Pandit Bhanji), cu toate acestea, exemplul lui Arnold Schwarzenegger a demonstrat tuturor că nici un nume nu e prea dificil pentru a intra în mentalul colectiv. Altii, pur şi simplu au ales alte nume, şi am ajuns astăzi să-i cunoaştem doar în acest fel, auzindu-le numele adevărat nu i-am recunoaşte niciodată, iată exemplele cele mai relevante : John Wayne, pe care îl cheamă în realitate Marion Mitchell Morrison (deşi s-a născut Marion Robert Morrison) ; Cary Grant (născut Archibald Alexander Leach) ; Dean Martin (de fapt, Dino Paul Crocetti) ; Michael Caine (Maurice Joseph Micklewhite) ; Mickey Rooney, cel după care Disney l-a conceput pe Mickey Mouse, se numeşte de fapt Joseph Yule, Jr. ; chiar şi Woody Allen se numeşte în realitate Allan Stewart Konigsberg ; şi, desigur, Hulk Hogan (Terry Gene Bollea). Am lăsat intenţionat la urmă câteva dive, cu poveşti incredibile în spatele pseudonimelor lor : Bo Derek (născută Mary Cathleen Collins) ; Judy Garland (născută Frances Ethel Gumm) ; Lauren Bacall (Betty Joan Perske) ; probabil nu e o surpriză Marilyn Monroe, pe numele ei real Norma Jeane Mortenson-Baker ; o favorită personală, Rita Hayworth, se numeşte de fapt Margarita Carmen Cansino ; însă cu siguranţă este surprinzător exemplul unora precum Whoopi Goldberg (în realitate Caryn Elaine Johnson) ; Anna Nicole Smith (Vickie Lynn Hogan), sau chiar Meg Ryan, cu incredibilul ei nume Margaret Mary Emily Anne Hyra.

La final, pentru că am promis, o categorie mai aparte : există câteva exemple atipice, şi anume ale unora care au nume mult mai interesante în realitate decât cele de scenă ; şi apoi, două exemple ale unor celebrităţi despre care mult timp au circulat mituri legate de numele lor adevărate. În prima categorie am găsit trei persoane cu pseudonime celebre, dar în spatele cărora stau nume interesante : mai întâi, Carmen Electra, pe care în realitate o cheamă Tara Patrick – poate că multora acest nume real nu le spune mare lucru, însă ciudat este că o altî actriţă şi-a luat ca pseudonim tocmai acest nume real uşor schimbat, Tera Patrick (pe numele ei adevărat Linda Ann Hopkins) şi cu acest nume este astăzi în topul celor mai celebre actriţe de filme pentru adulţi. Revenind la lucruri mai serioase, avem exemplul lui Michael Keaton, pe care în realitate îl cheama Michael Douglas. Însă favoritul meu, de departe cel mai interesant exemplu, este cel al lui Albert Brooks, cunoscut din Simpsons şi alte comedii, pe care în realitate îl cheamă, nici una, ni calta, ci Albert Einstein. Cât priveşte exemplele celor care au fost victime ale unor legende despre numele lor reale, avem două actriţe : Kim Cattrall şi Brigitte Bardot. Prima, a fost într-adevar victima unei erori, creată de un ziar care a confundat-o cu altă actriţă, răspândind astfel ştirea cum că numele ei real ar fi Clare Woodgate. Certificatul de naştere însă a dovedit în repetate rânduri că nu este deloc adevărată această confuzie. În schimb, mitul din jurul lui Bardot a fost artizanat de regizorul Jean-Luc Godard, drept artificiu commercial care să-i confere un statut de divă tinerei actriţe la început de carieră. S-a dovedit însă ulterior că numele de Camille Javal nu este decât o scorneală, şi că Brigitte Bardot s-a nascut cu numele pe care îl recunoaştem cu toţii azi.

Un alt fel de ambasadori

Există situaţii în care cei din industria de film autohtonă reuşesc să depăşească graniţele ţării nu doar prin invitaţii la festivaluri sau prin producţiile proprii, ci tocmai pentru a-şi profesa meseria. Însă exemplele care să facă şi carieră în acest sens sunt foarte puţine, răzleţe şi de impact moderat. Sunt totuşi notabile, în primul rând pentru că stabilesc un foarte necsar precedent, şi apoi prin consistenţa reprezentării. Iată câteva exemple de cineaşti (actori şi regizori) care au fost implicaţi în producţii de anvergură – peste Ocean şi nu numai.

În primul rând, să epuizăm apariţiile sporadice ale regizorilor români care şi-au asociat numele cu filme reuşite străine. Evident, vorbim de vremurile noastre, pentru că nu am vrut să intru în arhivele de film ale secolului trecut în acest caz. Mă refer la filme pe care fie le-am vazut, fie le putem vedea încă în jurul nostru. Un prim exemplu este Le Concert (2009), al lui Radu Mihaileanu – un film care merită întreaga atenţie. Celălalt exemplu la care mă gândesc este Dolce far niente (1999), al lui Nae Caranfil – iarăşi un proiect ineresant, deşi nu la fel de reuşit ca precedentul.

Urmează apoi clubul exclusivist al actorilor care au cunoscut succesul şi în pelicule străine, nu doar în cele româneşti. Chiar dacă nu cred că avem încă un nume de rezonanţă în cinematografia internaţională, comparabil cu starurile occidentale, cred că unii s-au apropiat sau se apropie vertiginos de acest statut.

Există evident mulţi actori care profesează în străinătate sau în producţii străine, dar care nu depăşesc mai mult decât apariţiile figurate, trecătoare, prea puţin notabile. Mă refer la exemple de genul lui Emil Hoştină, pe care de pildă îl putem regăsi chiar în ultimul Harry Potter. Mă interesează mai degrabă cazurile mai consistente, evidente şi recognoscibile, care au produs o impresie în publicul spectator. Am putea începe cu Rona Hartner, pe care am remarcat-o doar în Gadjo Dilo (1997), însă cred că merită urmărită. Sau am putea vorbi despre Monica Bîrlădeanu (cu pseudonimul ei de scenă Monica Dean), pe care am revăzut-o în Lost (2006), însă mai cu seamă în Francesca (2009), deşi personal eu nu sunt deloc convins. O altă prezenţă de luat în seamă ar fi cea a lui Dragoş Bucur în The Way Back (2010) alături de Colin Farrell şi Ed Harris. Însă nu acestea ar fi cele mai reprezentatitve exemple pentru tema discuţiei.

Aş începe enumerarea celor mai consistente exemple cu Alexandra Maria Lara, pe care poate noi o cunoaştem mai puţin, dar care în Germania este o actriţă foarte prolifică şi apreciată. Un exemplu edificator ar fi Der Untergang (2004) sau şi mai bine, Youth withouth Youth (2007), adaptare după Eliade, alături de Tim Roth. N-am putea să-l omitem pe Ion Caramitru, chiar dacă nu a reuşit să iasă în evidenţă la fel ca pe scenele de teatru. Îl putem regăsi în Citizen X (1995), alături de Donald Sutherland sau Stephen Rea, în Mission: Impossible (1996) alături de Tom Cruise şi Jean Reno, sau chiar în Amen (2002). O altă prezenţă cu rezonanţă, dar despre care noi ştim prea puţin, este cea a Catincăi Untaru, în serialul The Fall (2006), necunoscut nouă, însă extrem de apreciat de critica americană. Şi, cu siguranţă, trebuie menţionată prestaţia lăudabilă pe care o are Anamaria Marinca în cele câteva producţii titrate din străinatate, mai cu seamă Sex Traffic (2004).

Desigur exemple ar mai fi, sunt convins că mi-au scapat câteva care ar merita fîără dubiu menţionate între acestea, dar timpul nu este pierdut şi atâta verme cât există interes cred că vom mai descoperi surprize plăcute. Am lăsat intenţionat la final greii acestei categorii, numele sonore care au ţinut capul de afiş al filmelor în care au apărut. În primul rând, Oana Pellea, deşi mărturisesc că este undeva la interferenţa dintre cele două categorii, cu un palmares cantitativ, dar din care eu am văzut numai Children of Men (2006), unde joacă alături de Clive Owen, Michael Caine şi Julianne Moore. Cam la fel stă situaţia şi cu Maia Morgenstern, care a avut câteva tentative timide, însă pe deplin a dobândit renume în cinematografia lumii după apariţia din The Passion of the Christ (2004) al lui Mel Gibson, alături de Jim Caviezel şi Monica Bellucci. Dar, în concluzie, cu adevărat actorul român care cred eu că s-a impus cel mai convingător pe piaţa internaţională de film şi care începe să aibă un renume în rândul cinefililor şi criticii de specialitate din afară, este cu siguranţă Marcel Iureş. Lista de filme în care îl puteţi regăsi este impresionantă şi covârşitoare comparativ cu a celorlalte exemple de mai sus: Interview with the Vampire (1994) şi Mission: Impossible (1996) pentru început, după care rolul definitiv din The Peacemaker (1997), alături de George Clooney şi Nicole Kidman; urmează desigur Amen. (2002) pe care l-am pomenit mai devreme şi apoi Hart's War (2002), unde cred eu că Iureş face o figură mai bună decât Colin Farrell şi Bruce Willis, alături de care joacă aici; ar mai fi de amintit Goal! (2005) şi Pirates of the Caribbean (2007), sau chiar Youth Without Youth (2007). Cu un asemenea palmares, Iureş cred că este liderul acestei generaţii de cineaşti care au încercat să activeze şi pe piaţa externă de film şi cinematografie.

Întâlniri de gradul III

Orice împătimit de film, de actorie în general, este de asemenea împătimit şi de marile personalităţi ale lumii filmului, de vedetele care îl impresionează de-a lungul timpului sau îl fascinează prin forţa interpretărilor. Marii actori pe care îi admirăm la cinema sau la tv au parcă o aură ciudată în jurul lor şi par supra-omeneşti. Mai ales atunci când îi poţi întâlni în afara contextului artistic, în viaţa reală, scoşi din cadrul peliculei şi transpuşi în carne şi oase dinaintea ta, la o distanţă de interacţiune mult mai umană şi mai tangibilă. Am avut şansa să mă regăsesc în situaţia de a interacţiona la un nivel foarte personal cu câţiva dintre actorii renumiţi care pentru multă lume rămân doar nişte personaje intangibile din spatele ecranului. Şi de multe ori m-am gândit că merită împărtăşită experienţa acestor întrevederi, deoarece pentru mine au reprezentat o alterare sau o amelirorare a percepţiei pe care mi-am construit-o despre fiecare în parte.

Marele regret pe care îl voi avea multă vreme înainte este că nu am avut capacitatea (nici tehnică, dar probabil nici individuală) de a putea surprinde aceste personalităţi aşa cum le-am perceput eu şi să le pot reda din perspectiva mea tuturor celor interesaţi şi de persoana dindărătul măştii binecunoscute. Mi-aş fi dorit să pot avea câteva minute de interviu cu fiecare dintre marii actori pe care am avut onoarea sau prilejul să-i întâlnesc, şi să pot împărtăşi tutror din farmecul cu care m-au încântat pe mine.

În mod total accidental, prima personalitate a cinematografiei mondiale pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc a fost Dennis Hopper. Cred că îl ştim cu toţii, totuşi eu am trecut nestingherit pe lângă dânsul, fără să-l observ, el ieşind din lift, eu intrând. Tovarăşul meu de lift l-a salutat respectuos şi părea foarte încântat, eu nu înţelegeam de ce. Apoi mi-a spus : « Nu ai vazut cine era ? », eu : « Nu, n-am băgat de seamă… » ; « Păi, era Dennis Hopper, actorul ! ». La vremea aceea numele lui nu-mi spunea nimic, aşa că am dat aprobator din cap prefăcând o mică încântare după care am dat fuga la internet să văd despre cine era vorba. Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles peste cine dădusem… Ulterior, ne-am mai intersectat răzleţ, fugitiv, însă după acest prim impact, următoarele au fost cu mult mai mult entuziasm din partea mea.

Am menţionat acest exemplu deoarece a fost definitoriu pentru o perioadă în care mi-am intersectat drumurile cu numeroase nume sonore ale filmului occidental. Iar acest prim exemplu a fost un apel de trezire pentru mintea mea resemnată că nimic interesant nu mi se intâmplase până atunci de o asemenea amploare, şi am fost extrem de atent ulterior la persoanele care se întâmpla să treacă pe lângă mine. Tocmai din acest motiv, atunci când s-a ivit prilejul să întâlnesc urmatoarea mare personalitate am fost mult mai reactiv şi am lăsat sufletul meu să se cuprinda de încântare că putea interacţiona atât de direct cu cineva care pentru toti cei din jurul meu era inaccesibil. Este vorba de Dolph Lundgren. Impresia extraordinară pe care mi-a făcut-o acesta ţine de personalitatea sa şi de felul în care omul Dolph Lundgren se comportă în afara cadrului actoricesc. Un adevărat profesionist, foarte atent şi serios, modest în raport cu amploarea reputaţiei sale, unul dintre singurii mari actori care a acceptat să vorbească cu absolut oricine, să dea autografe sau să facă poze, fără să neglijeze pe nimeni. Iar amintirile mele legate de lunile în care am interacţionat constant cu echipa sa vor rămâne pe veci marcate de asistenta personală a acestuia, Johanna Edholm, pentru care aveam la vremea respectiva un crush notoriu. Iar, în altă ordine de idei, Dolph Lundgren este unul dintre cei doi nordici faimoşi pe care i-am cunoscut şi care mi-au făcut o impresie foarte plăcută. Celălalt, este Lance Henriksen (pe care îl ştim cu toţii din serialul Millennium).

Aceste întâlniri au lăsat o impresie favorabilă şi puternică în urma lor, întărite ulterior de altele la fel de interesante. De exemplu, pe Donald Sutherland l-am întâlnit mult după ce deja auzisem nenumărate discuţii de la cei cu care avusese treabă până atunci. Un bun prieten de-al meu era tocmai şoferul lui şi mi-a împărtăşit câteva povestiri emoţionante care m-au făcut să cred că este un adevărat gentleman al seniorilor cinematografiei. Nu s-a dezminţit nici când am avut personal onoarea să-l întâlnesc şi să interacţionăm. Are o charismă incredibilă şi e de înţeles de ce rolurile sale provoacă impresii atât de durabile. Tot astfel s-a petrecut şi cu Jennifer Tilly, cu vocea ei inconfundabilă cu care m-a cucerit de primul moment în care am auzit-o şi care am văzut mai nou că are o carieră interesantă şi în turneele de poker. Pe vremea aceea era însă parte din echipa de filmare de la a 5-a parte din Chucky (2004) şi fermeca pe toată lumea cu personalitatea ei debordantă şi sex-appeal-ul ei autentic.

Au fost însă şi câteva întâlniri care nu au lăsat tocmai cele mai plăcute sau mai nobile impresii, şi care au răsturnat radical impresiile mele despre cei în cauză. Primul din seria asta a fost Wesley Snipes – îl ştim cu siguranţă din seria Blade. Chiar dacă iniţial auzisem lucruri plăcute despre el, şi el încerca să lase impresia de amabilitate în jurul său, până la urmă s-a dovedit a fi un personaj nu tocmai lăudabil, extrem de risipitor, neserios şi arogant, interesat prea mult de petreceri nesfârşite şi distracţie luxuriantă. A urmat apoi apogeul dezamăgirilor, sau să-i spun aşa, neconcordanţelor între imaginea sau aşteptările din capul meu şi situaţia concretă, din realitatea imediată. Primul exemplu, unul fugitiv, dar de impact, a fost Jean-Claude Van Damme, care pe langă că m-a şocat prin statura sa cu o palmă mai mică decât mine, a lăsat şi o neplăcută impresie de afemeiat incurabil, insistând să se dea la fiecare persoană de sex feminin care îi ieşea în cale, fără menajamente şi fără limită. Motiv pentru care a şi a vut probleme într-un local din Bucureşti, încasând o partială bătută de la câţiva comeseni pe care i-a indispus. Însă, cu adevărat cel mai decepţionat am fost de Steven Seagal, personalitate antagonică a majorităţii rolurilor sale de băiat bun şi moralizator. În afara caracterului său neprietenos, arogant şi desfrânat, petrecerile sale interminabile cu incredibile excese şi deviaţii, mi-au zugrăvit în amintire o imagine foarte neplăcută despre un star pe care filmografia sa îl infăţişa total opus.

Dar am învăţat că în viaţă aparenţele pot fi foarte înşelătoare şi lucrurile nu sunt ceea ce par, le-am luat ca atare şi am mers mai departe, bucuros că mi-am îmbogăţit cunoştinţele cu încă o lecţie preţioasă. Iar culmea, de unde mă aşteptam să întâlnesc astfel de personaje mai puţin simpatice, am avut câteva surprize plăcute. Este cazul lui Armand Assante, despre care iniţial credeam că este genul distant şi vedetist, însă m-a impresionat foarte plăcut în câteva situaţii, reuşind să mă convingă că are un caracter mult mai agreabil şi admirabil. Departe de a fi vedeta pe care o aveam eu în minte, s-a dovedit un actor dedicat meseriei sale şi o persoană charismatică în afara platoului de filmat.

De departe, exemplul meu preferat, actorul care mi-a lăsat impresia cea mai puternică şi cea mai plăcută, va rămâne Michael Madsen. Îl ştiam bine din serialul Vengeance Unlimited şi mai ales din Kill Bill, iar pentru mine era un model de bărbat autentic, foasrte masculin, diferit de sex-simbolurile hollywoodiene ale manechinilor de vitrină, care nu-ţi spun nimic. Eram extrem de curios să-l cunosc şi dincolo de alura sa emasculinizată exploatată în atâtea filme şi să văd dacă regăsesc ceva asemănător şi în persoana sa. Nu am fost deloc decepţionat – dincolo de munţii de ţigări şi băutură care-l însoţeau, dincolo de vocea aproape gâtuită tipică, l-am regăsit pe acelaşi tip zdravăn, dar sensibil, pe care îl admiram în film, impozant prin statura sa masivă, dar modest şi retras prin firea sa blândă. Este singurul star căruia i-am cerut vreun suvenir dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, şi drept urmare mi-a lăsat o serie de poze extrem de reuşite de la filmările sale. (Recunosc, sunt un melancolic incurabil şi am cedat impulsului de moment sub acţiunea charismei irezistibile pe care o raspândea involuntar).

Ceilalţi mari actori pe care am avut prilejul să-i întâlnesc şi să-i cunosc, s-a întâmplat sa fie sporadic, în trecere şi ne-consistent în raport cu exemplele anterioare. Însă uneori şi o scurtă impresie poate face cât zece mii de cuvinte. Chevy Chase părea simpatic şi docil în primă instanţă, însă câteva mici aroganţe tipice unui mega-star trecut de apogeul carierei l-au făcut să-şi piardă din respect în ochii mei pe mai departe. Un alt exemplu, de data asta mai simpatic prin situaţii, nicidecum prin personalitate, a fost Redman, rapperul american care apare ocazional în câteva filme, e.g. How High (2001). Imaginea de băiat rău este evident un clişeu, şi am văzut că de puţine ori se aplică cu adevărat celor din această industrie – cât timp am avut tangenţe, s-a comportat docil şi politicos, fără să pară că trăieşte aşa cum scrie în versuri. Un alt exemplu haios a fost Jeff Goldblum, interesantul actor din Jurassic Park (1993) sau Independence Day (1996). Sper că pentru el contactul cu Europa de Est, cu România în special, să rămână unul plăcut, mai ales că nu este tocmai un actor cu un nume uşor de reţinut sau de reputaţie mondială covârşitoare. Şi atunci cred că a fost realmente surprins (nu doar s-a prefacut aşa) atunci când, întâlnindu-l, l-am salutat pe nume şi i-am urat bine a venit în Bucureşti. A fost extrem de amiabil şi de comunicativ, lăsându-mi şi la rândul meu o impresie pozitivă.

Pe Gérard Depardieu l-am lăsat intenţionat la sfârşit. Nu pentru că ar reprezenta o notă discordantă sau un caracter deosebit, cu atât mai mult cu cât nu pot spune că am interacţionat direct cu dânsul în aceeaşi măsură precum în cazurile de mai sus. Însă îmi va rămâne o amintire puternică din acea perioadă nu neapărat prin firea sa, ci prin situaţia jalnică în care l-am regăsit. Era însoţit peste tot de fiul său, care ulterior am auzit că a murit recent, tocmai din pricina acelor lucruri care exasperau şi probabil întristatu extrem de mult sufletul părintelui său: excesele de fumat, alcool, droguri şi alte vicii convergente cu viaţa îndestulată a celor care au de prisos. Era atât de grav, încât şi o bomboană cu lichior i-ar fi fost periculoasă...

Dincolo de toate aceste exemple, pozitive sau negative, unele chiar neutre, suntem în situaţiile de acest gen puşi în faţa unui dat: întâlnirea dintre persoană şi personaj. Este greu să facem o departajare definitivă, deoarece personajele pe care le însufleţesc aceşti acotori sunt atât de reuşite încât creează în mintea noastră falsa impresie că masca se contopeşte cu personalitatea. Şi este greu să mai potţ lua lucrurile separat. Chiar dacă unii dintre aceştia au reprezentat decepţii în viaţa reală, sau unii au impresionat peste măsură comparativ cu ceea ce interpretează ei la locul de muncă, respectul pe care şi-l pierd sau câştigă în particular nu are nicio legătură cu calitatea prestaţiei lor artistice. Buni sau răi, este important ce lasă în urmă prin creaţiile sale fiecare în parte şi pentru asta putem să-i judecăm, persoana însă o vom lua doar ca atare.