Animaţi de animaţie

Vreau să schimb pentru puţin timp registrul şi să deturnez atenţia de la cinematografia românească spre un domeniu mult mai intim şi mai spectaculos, şi care mi-a oferit infinit mai multe satisfacţii. Desenele animate ale copilăriei, ale copilăriei generaţiei din care am facut eu parte. Bineînteles că orice demers de a vorbi despre aceste amintiri poate stârni o reacţie de ostilitate precedată de o supoziţie precaută în faţa unor posibile clişee de gen "desenele de azi nu mai sunt cum erau odată", "noi am crescut cu desene animate adevărate", şi altele câte şi mai câte. Însă nu despre asta vreau să pomenesc aici, nu pe făgaşul ăsta vreau să mă strecor şi eu.

Vreau doar să ne aducem aminte, sau să stârnesc curiozitatea celor care nu le-au cunoscut, despre serialele de animaţie care ne-au crescut şi ne-au modelat sufletul în decursul creşterii noastre. Mulţi probabil că din reflex sau superficialitate, se întorc imediat cu gândul la clasicele "Tom&Jerry" sau "Loonie Toons", pe care ni le aducem aminte pentru că le-am digerat de atâtea ori şi pe care încă şi azi le mai descoperim mai rar pe grila de la TV. Dar noi nu cu astea am crescut de fapt, pe noi nu acestea ne-au imresionat sau ne-au delectat. Puţini dintre noi, sau cei mai mari, mai pot să vorbească despre "Miaunel şi Bălănel", sau "Mihaela", sau chiar "Gopo", pentru că ori eram prea mici, ori nu ne-au captivat la momentul lor. Însă ne-au trezit interesul "Nu, pogodi!", sau "Pantera Roz" în apariţiile lor sporadice, însă destule încât să ne facă atenţi la o astfel de lume. Alţii dintre noi, care am fost mai norocoşi să avem părinţi mai generoşi, am luat contact şi cu lumea Disney şi personajele ei, însă definitiv am fost mesmerizaţi în momentul în care televiziunea naţională a hotărât să ne ofere "Sandy Belle". Poate pe unii i-a captivat, poate pe unii i-a lăsat indiferenţi, însă ne-a deschis orizontul, ne-a deschis o uşă spre o lume cu totul nouă, o lume a animaţiei, a desenelor animate cum le-am numit de-atunci şi până azi. A venit apoi peste noi un tăvălug de feerie animată, care ne-a molipsit şi ne-a făcut dependenţi de jumătatea aia de oră de pe TVR1, în care uitam complet de noi şi de lumea de-afară, şi stăteam cuminţi şi ambetaţi de vocea care făcea dublajul tuturor desenelor care au apărut la TVR. Şi au fost câteva... "Lacul lebedelor", "Ţestoasele Ninja", "Blackstar", "Macron 1", "Voltron", "Michel Vaillant", "Ştrumfii", "Captain Planet", "Cartea Cărţilor", "Nils Holgersson", "Sailor Moon", "Piraţii Apelor Negre", "Călăreţul singuratic", "Denver - ultimul dinozaur", "Bamse" şi poate atâtea altele de care mi-e greu acum să-mi aduc aminte. Dar lumea nu s-a oprit aici, cu astea ne-am desfătat cât ne permitea un singur program de seară, de o jumătate de oră, pe un singur canal TV. Însă, după un timp, parcă cineva ne-a ascultat rugăminţile şi ne-a văzut jinduirea, pentru că ne-a umplut de fericire oferindu-ne italienii şi Cartoon Network. Aşa le-am descoperit noi pe "Loonie Toons" (Buggs Bunny, Daffy Duck, Droopy, Road Runner etc), pe Hanna-Barbera (Tom&Jerry, Scooby Doo, Flintstones, Yogi, Addams Family, Johnny Quest, Popeye etc), pe "Batman" şi pe "Lupin", "Ochi di gatto", "Mila", "Oli e Benji", iar mai apoi ne-am uitat uimiţi şi puţin sceptici la început la unele precum "Dexter", "Johnny Bravo", "Powerpuff Girls", "Courage", "Ed, Edd and Eddy", "Samurai Jack", dar pe care mai apoi le-am îndrăgit la fel de mult. Desigur, că am aruncat un ochi şi la "The Simpsons", sau la filmele de animaţie pe care le-am putut găsi sau ni s-au putut arăta, precum "Albă ca Zapada", "Bambi", "Dumbo", "Ariel" sau alte Disney-uri. Însă, trunchiul si rădăciniile ne sunt bine fixate în amintirile şi impresiile lăsate de ceea ce ne-a "hrănit" TVR-ul şi imediat după, italienii şi Cartoon Network de început. Şi eu cred că, dincolo de moştenirea spirituală sau dincolo de modelatura în caracterul fiecăruia, meritul tuturor acestor desene este acela că ne face şi astăzi să ne ducem cu drag la un film de animaţie, că suntem sensibili la subiectul lor şi că au creat o generaţie întreagă de spectatori la "Ice Age", "Finding Nemo", "Shreck" şi de ce nu "South Park".

P.S. Recent mi-am dat seama că am facut o mare nedreptate animaţiei franţuzeşti, fiindcă am omis (fără să vreau) cel puţin două mari titluri de care sunt convins că ne amintim cu bucurie: "Asterix şi Obelix", şi bineînţeles "Pif & Hercule"!

A fost sau n-a fost?

Cred că este greşit să te uiţi la acest film căutând răspunsul acestei întrebări, şi de asemenea să încerci la final să-i dai unul drept concluzie. Nu cred că acesta a fost scopul celor care au conceput şi realizat filmul. Deşi pe întreg parcursul filmului, despre asta este vorba şi la această întrebare se încearca a răspunde, cred că printre rânduri este vorba despre cu totul altceva. Eu l-am văzut ca o alegorie, ca o expertiză patologică in extremis, o expertiză a cazului simptomatic de interes comun, acela al găsirii raspunsuli la această întrebare preţ de vreo 15-20 de ani încoace. Intrebarea asta, pusă corect ("a fost sau n-a fost revoluţie"), şi nu voit răstalmacit precum în film ("a fost sau n-a fost revoluţie în oraşul nostru"), s-a transformat într-o boală naţională cronică. Iar filmul prezintă evoluţia acestei boli prin metode alegorice. Emanoil Piscoci - protagonistul - este prea tipic pentru a fi un simplu personaj, o simplă persoană. Nu cred că este foarte greu să îţi dai seama că nimic din film nu este de fapt ceea ce pare. Că protagonistul ne simbolizează pe noi, ca naţie, care încercăm să răspudem chemării puse de această întrebare, dar care nici nu primeşte răspuns, nici nu speră să primească vreodată şi din contră nu face decât să se întoarcă împotriva sa.
Sunt multe parabole în decursul filmului, poate cea mai evidentă este cea care personifică expresia "aţi prostit poporul cu televizorul" asumată de cripto-crainicul acelei tentative de post privat de televiziune, şi a evoluţiei întregii regii derulate în faţa si mai ales în spatele camerei de filmat. Cel mai dureros şi melancolic a fost să mă regăsesc în personajul protagonistului, să-mi dau seama că la nivelul acela "inferior" crainicului - aşezat în mijloc şi cu un cap mai sus decat invitaţii - ne aflăm cu toţii, cu toate defectele şi problemele noastre, buimăciti şi alienaţi, însă prinşi într-o vâltoare cu care n-avem nimic a face şi de care nu suntem deloc responsabili. Şi, cu dreptatea în mână, ni se ia, se face sul, şi ni se dă cu ea în cap, ca să ne intre bine în tărtăcuţă şi să ne învăţăm minte să ne vedem de treabă...
S-a pervertit atât de mult demersul de-a căuta răspuns acestei întrebări, încât deja nici nu mai interesează nici nu mai multumeşte pe nimeni răspunsul. Pentru că s-a pierdut atâta timp doar cu pusul acestei întrebari şi prea puţin cu răspunsul pe măsură, am sfârşit lamentabil în cu totul alte preocupări şi activiţati, decât ne-am fi imaginat la început. Mărturie stau astăzi artizanii acelei "revoluţii", profitorii de pe urma ei, care încă se bucură de "reuşita" lor şi încă ne sfidează arogant din poziţiile şi funcţiile lor bine ancorate în prezentul submundan. În demersul nostru colectiv de-a găsi răspuns la această întrebare ni s-a dat cu ea peste nas şi ni s-au scos toate rufele murdare şi toată mizeria de sub preş în public. Ori de câte ori am îndrăznit să arătăm că de fapt 'n-a fost' sau din contră că 'a fost', am fost luaţi peste picior, plezniţi cu mănuşa, loviţi cu piciorul în fund sau arătaţi cu degetul, iar întrebarea a rămas în continuare în aer. Şi va rămâne aşa până când vom înceta să ne mai intereseze de fapt ce-a fost şi vom uita într-un final că într-adevăr a şi fost ceva.
Filmul nu e nici optimist, nici pesimist. Nici ficţiune, nici documentar. Poate e realist, poate fatalist... Dar în orice caz este obiectiv şi punctual. Pentru toate generaţiile care au doar o vagă impresie despre '89 şi care n-au prins momentul, nu va spune mare lucru, şi nici nu va prezenta interes. Păcat, căci tocmai despre asta e vorba - despre memorie, despre o memorie scurtă, şi asta pe cale să se piardă. Spunea cineva că un popor fără memorie, e un popor condamnat... Filmul trage acest semnal de alarmă!

Moartea domnului Lăzărescu

S-a mai spus, probabil, şi poate repet un lucru evident: acest film este o parabolă. Pentru cei care au avut răbdarea, plăcerea sau interesul de a urmări această peliculă, răsplata s-a dovedit pe masură. Tragedia bietului om nu ţine strict de momentul, locul sau faptele prezentate. Este un monument ridicat tuturor victimelor unui sistem viciat. Şi aici nu mă refer doar la cel sanitar. Meritul filmului a fost că a prezentat un fapt punctual într-o viziune generalizantă, cu deosebită măiestrie artistică şi cu fineţe reflectivă. Aceeaşi poveste putea fi spusă şi despre sistemul de învăţământ, de cel religios, de agrement, economic, fiscal, administrativ, politic, agricol, de apărare şi aşa mai departe. Tragedia de a eşua lamentabil la capătul unor penibile loviri cu stângul în dreptul şi aruncări de pisică moartă în curtea vecinului este comună oricărui aspect al vieţii noastre cotidiene. Însă nimeni nu a mai reuşit să o surprindă cu atâta talent şi înţelepciune, fără a fi forţat sau neverosimil.

Nu vreau să vorbesc prea mult despre un film care se revelează de la sine, în timpul vizionării, dar merită să-i laud realizările. A pavat calea filmului românesc spre o cu totul altă perioadă, mult mai matură şi mai artistică. A fost un film bine făcut şi bine montat. Totul în acest film este adevărat şi garantez că fiecare din situaţiile ecranizate s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă în realitate, zilnic. E atât de mult românism şi Românie în acest film, cât n-ar putea încăpea niciodată în cel mai stufos raport de ţară făcut de orice specialişti. Este o radiografie completă a unui sistem viciat, o analiză obiectivă a elementelor nocive care intoxică existenţa noastră de zi cu zi.

Păcat că Monica Bârlădeanu joacă prost... Este poate cea mai aprigă critică pe care i-o poţi face filmului. În rest, dacă treci dincolo de secvenţa respectivă, cu greu mai poti să-i reproşezi mare lucru. Desigur, mai avem până bugetele de film ne vor permite luxuri de nivel tehnologic sau logistic, în schimb din punct de vedere cinematografic este un succes. Chiar dacă nu este un documentar şi nici un reportaj, îşi asumă poate involuntar şi aces rol. Este, însă, o poveste tragică, frumoasă tocmai prin tragismul intrinsec, spusă fără ocolişuri, artificii, metafore sau exagerări. Când începem să ne analizăm greşelile şi să le conştientizăm, înseamnă că ne maturizăm, şi asta este o veste bună. Chiar dacă domnul Lăzărescu ne umple de compasiune şi păreri de rău, ne dă şi vestea asta bună. Eu unul îi sunt alături.