Lumea filmului (part 4) - Ficţiune

După ce ne-am dat în jurul cozii vorbind ba despre documentare, ba despre nișe ale cinematografiei lăturalnice, ar fi cazul să intrăm în subiect și să analizăm miezul problemei – filmul de ficțiune. Cu sunet sau fără, color sau nu, de scurt sau lung metraj, imediat după ce potențialul artistic al cinematografului este sesizat și însușit de pionieri ai artei avem de-a face cu o explozie de producții care se clasifică involuntar în diverse genuri. Mai întâi se delimitează concret între filmul de sine stătător, care evocă o poveste în strict timpul propus, și apoi filmul serial, care își fragmentează narațiunea în filme succesive închegate de un numitor comun.

Evident, nu despre serial sau serii îmi propun să detaliez în continuare. Despre toate acestea într-un episod ulterior. În schimb, filmul de sine stătător necesită o atenție deosebită.

La începuturi, toată lumea făcea filme fără să le trieze în genuri diferite. Uneori am senzația că la începuturi filmele nu prea putea fi etichetate simplist pe categorii, fiind adesea compuse din diverse elemente specifice mai multor genuri și întregul nu suficient de marcat de o anume categorie anume pentru a-l putea încadra riguros. Filme fantastice/SF de început conțineau elemente de comedie, sau de animație; filme cu gangsteri adesea înclinau spre film noir; comediile puteau avea elemente de western, musical sau dramă; filmele horror puteau avea elemente de SF sau se film experimental – toate acestea deoarece producătorii lor încă nu erau conștienți de existența unor genuri distincte și nici genurile încă nu se definiseră de la sine.

Putem însă preciza fără reținere că unele genuri au apărut de la începuturi, altele au avut nevoie de o evoluție ulterioară pentru a se concretiza. Cum spuneam, imediat după apariția cinematografiei ca artă a filmului, apar primele filme de gen – documentarul, filmul pentru adulți, filmul SF, comediile, drama, filmul de groază. Este și normal, acestea practic sunt ca o paletă de simțuri gustative, cum e dulce, acru sau sărat – cam acestea sunt genurile care revendică o reacție antrenată și participativă de bază: plăcerea de aprivi imagini doar de dragul privirii (sau informativ), plăcerea de a privi imagini ireale de dragul a vedea ceea ce era doar posibil de imaginat, plăcerea de a privi ceea de era interzis privirii, plăcerea de aprivi pentru distracție și a te simți bine, plăcerea de a privi ceva ce îți oferă o plăcere intelectuală și plăcerea de a privi ceva ce te tulbură. Tot ceea ce a apărut ulterior este doar delimitat stilistic, la această listă elementară nu s-a mai adăugat nimic, așa cum simțurilor nu le mai putem încă adăuga niciunul.

Oricât am blama industria de film americană, de fapt tocmai ideea că a luat o creație artistică și a industrializat-o ca pe o fabrică proletară, nu putem să-i ignorăm un mare merit: acela că, deși peste tot în lume aceleași genuri de film erau deja întrebuințate și explorate, Hollywood-ul le-a adăugat stilistic câteva ulterioare fără de care cinematografia poate că astăzi aproape că n-ar fi. Genul western, musical, gangster și filmul noir sunt mărci specifice cineaștilor de peste Ocean. Am putea dezbate la nesfărșit alte câteva exemple, dar mai departe de acestea opiniile sunt mereu împărțite și taberele prea împătimite. Mă întreb oare totuşi dacă filmul de animație s-ar fi dezvoltat într-un gen aparte fără Disney, dacă melodrama ar fi evoluat într-un gen luat în serios de critica de specialitate fără Douglas Sirk, dacă genul epic ar fi apărut fără contribuția lui Griffith, dacă blockbuster-ele care acum țin topul la box office ar fi luat o amploare într-atât încăt să se transforme în gen distinct fără Spielberg? Invitația către răspunsuri e menită nu să rezolve chestiunea, ci să intrige curioșii. Iar ca să întind coarda întru totul, mă aventurez chiar să mă întreb dacă oare filmul de acțiune ca gen nu este tot o marcă patentată de studiourile americane de producție!?

Trăgând linie și privind enumerarea de până acum per ansamblu observâm că aproape epuizăm genurile majore ale creației filmului de ficțiune. Filmul experimental și filmul de autor (auteur) ar mai fi singurele categorii absente din lista de mențiuni. Câteva vorbe despre toate acestea şi fiecare în parte cred că merită atenția. [Va urma]

Lumea filmului (part 3) - Adult

Înainte de a ne delimita concret de filmul documentar, de filmul pur tehnic al începutului de drum, în care realitatea este redată așa cum este ea surprinsă, și înainte de a ne aventura departe în călătoria de un veac a filmului de ficțiune, nu putem, și nu ar trebui, să omitem abordarea unui domeniu distinct al filmului, unul deopotrivă controversat și stânjenitor – cinemaul adult.

Domeniul acesta a fost mereu ”elefantul roz” al cinematografiei – întotdeauna acolo, prezent, dar constant evitat. Dacă filmul a avut un tabu, acest gen a fost, este și va fi. Pomeneam anterior că, o dată cu apariția unui mediu tehnic ce putea reda și mai fidel, și mai complex, realitatea decât pictura, sculptura sau fotografia de până atunci, intereseul publicului se canalizează înspre peliculele care îi pot arăta acestuia ceea ce acesta nu poate vedea în realitate. Ficțiunea și fantasticul au fost evident printre primele care au venit în întâmpinarea acestei cereri, însă contemporan cu ele a fost și materialul destinat exclusiv adulților. În fapt, preocuparea pentru redarea de imagini de nevăzut este contemporană cu filmul însuși. Le coucher de la Mariée apare în 1896, la doar un an după filmele Lumière, și înfățișează un striptease timpuriu voyeur-ist.

Astăzi, conceptul de film pentru adulți a căpătat varii forme și sub-genuri, nu neapărat legate de sexualitate. În timp s-a diversificat, multe filme care prezintă scene sau informații cu puternic impact emoțional, care pot perturba privitorul slab de înger, s-au încadrat la categoria pentru adulți. Uneori, chiar filme cu mesaj politic sau considerate de propagandă, au fost interzise minorilor. Însă, dincolo de toate acestea, filmul adult are concret două mari categorii: fie thriller-ul sexual, fie thrillerul horror. Doi termeni extrem de tehnici, marcă proprie, dar care pentru mine delimitează cel mai precis distincția dintre acestea. Un thriller este acel gen de reprezentare artistică bazată pe crearea unei tensiuni cu scopul de a produce o senzație puternică, de a tulbura într-un cuvânt privitorul. Oricum ar fi, așezați ca spectatori la un film pentru adulți, în mod normal acesta ne tulbură, în sensul că ne provoacă o reacție răscolitoare (plăcută sau neplăcută, după caz).

Thriller-ul horror este acel film care ne produce acea tulburare negativă, o reacție neplăcută – frică, angoasă, dezgust, greață, înspăimântare. Evident, la modul extrem, altfel ar fi un simplu film de groază, o categorie de sine stătătoare și cu meritele sale ale filmului de ficțiune. Nu asupra acestui gen de thriller m-aș opri, deoarece nu face obiectul unei industrii, unei personalități distincte în evoluția filmului de-a lungul timpului. Cu totul alta este situația când observăm mai atent cealaltă categorie – thirller-ul sexual. Am evitat din principiu termenul de erotic, pentru că mi se pare o capcană – o eschivă de a nu-i spune pe nume, de a nu admite că despre asta e vorba: sex.

Revenind la începuturile timide, stânjenite, ale filmului adult de la început de drum, vedem că maturizarea lui s-a făcut mult mai repede decât ne-am fi așteptat, și nu la mult timp după primele pelicule cu tentă erotică (sexuale ar fi fost prea mult să le spunem, aici), apare brusc o cantitate impresionantă de film explicit sexual, pricinuind astfel apariția filmului pronografic. Și, exact ca un adolescent maturizat prea devreme, era plin de excese, exagerări, respingător și nefiresc.

Istoria a făcut doar ca în timp lucrurile să se așeze, interesul să dispară, societatea să fie mai atentă cum îngrădește producția și distribuția de astfel de material, motiv pentru care industria de film pentru adulți are o pauză de câteva decenii bune, până către anii ‘70, de unde reîncepe un parcurs ascendent, către ceea ce este ea astăzi. Evident, se poate vorbi la nesfârșit despre ce poate fi considerat film porno și ce poate trece drept cinematografie porno. Lars von Trier nu va accepta niciodată să fie încadrat în aceeași categorie cu Ron Jeremy. Dintr-un simplu motiv: pentru că a arăta explicit elemnte sexuale nu este suficient pentru a defini un film drept porno. Industria, cinematografia în general, se rezumă totuși la această delimitare superficială. Chestiune de cultură.

N-am să pozez în puritan și să nu recunosc, am văzut bineînțeles multe filme ale categoriei. Câteva exemple din cele care mi-au rămas distinct în minte: Emmanuelle (1974), Deep Throat (1972), Lucia y el sexo (2001), The Devil in Miss Jones (1973), Debbie Does Dallas (1978) și, de ce nu, Basic Instinct (1992). [Va urma]

Lumea filmului (part 2) - SF

Dacă a vorbi despre film ca un miez de esență tare presupune să ne orientăm către filmul de ficțiune, atunci coaja, învelișul subțire, dar consistent ar fi documentarul sau speciile lui. Forma, care în evoluția sa pentru supraviețuire a prins și fond, adică utilizarea aparatului pentru a surprinde o realitate și a o reda, a definit filmul ca atracție sau ca mașinărie. Însă miezul, cel care l-a transformat din meșteșug în artizanat, a fost împletirea cu firul narativ, revelația că, așa precum o imagine, un tablou, o frescă, nu înseamnă nimic dacă nu spune și o poveste, această revelație a transformat o minune a tehnicii într-o artă.

Și cred că a mai fost un element care a transformat radical proiecția de film din atracție recreativă, dintr-o distracție fugară, într-o preocupare artistică. Faptul că reda fidel o realitate (fie ea și în mișcare, natural, nu static și suspendată în timp precum o poză sau un tablou), faptul că putea reda fidel o realitate chiar fictivă, cu un cursiv traseu narativ, nu au fost suficiente argumente pentru a o deosebi sau a o propulsa către succesul molipsitor de pe urmă. Ce putea face un film și nu putea face o poză, un tablou, o statuie, nu ține deloc de mișcare, deși pare evident în aparență. O frescă sau o serie de poze pot suplini ideea de continuitate fluidă, ilustrând cu succes o înșiruire de secvențe care să compună o poveste. Însă nicunele nu o pot face și cu fond sonor. Iar de aici s-au separat apele.

Nu mi se pare coincidență că propulsia peliculelor cu fir narativ a fost simultană cu acompaniamentul lor sonor. Nu vorbim desigur de filmul sonor, nu vorbim de sunet de film, nu vorbim de sincron între imagine și sunet. Însă simpla intuiție de a acompania proiecția de film cu orchestrația muzicală a fost suficientă pentru a consolida pentru posteritate triumful filmului asupra tehnicii. Pelicula, deși mută, amplifica efectul narativ prin simpla îngemănare cu un fond muzical nemijlocit. Efectul este vizibil, orice proiecție și-ar pierde publicul dacă ar fi în deplină tăcere, imaginile mute nu ne antrenează la fel.  

Mariajul anevoios și timpuriu dintre imagine și sunet a zămislit cinematografia de mai târziu și nu cred că s-ar fi putut altfel. Cinematografie care e ca un fel de clan sau neam, compus din mai multe odrasle – patru principale: filmul mut și cel sonor, filmul alb-negru și cel color. Altele două le-am mai amintit: filmul documentar și cel de ficțiune. Despre cel documentar am discutat, rămâne doar cel de ficțiune.

Cei care au întrebuințat pelicula ca mijloc de exprimare artistică a unei narațiuni au început timid, mai întâi reprezentând firesc ce ar fi vrut ei să povestească și încercând ulterior să deslușească ce ar fi interesat și publicul să privească într-o proiecție. Nu e de mirare că printre primele genuri care se detașează net și stârnesc manifestarea artistică în film este tocmai filmul SF. Fantasticul este în mod natural exact ceea ce un public pretinde de la un mediu precum acesta să-i poată satisface pe deplin așteptările. Omul dorește să-i fie arătat ceea ce nicăieri n-ar putea să mai vadă, ceea ce poate numai și-a imgaginat, dar nu a văzut reprezentat grafic.

Nenumărați critici, istorici sau cineaști, consideră că cinematografia începe cu Le voyage dans la lune (1902), cu filmele lui Méliès. Aventura aceasta a cinefilului cu fantasticul, cu lumea SF, cu ficțiunea pură, rămâne în biografia filmului ca o primă dragoste ce nu se uită niciodată, care rămâne mereu de actualitate. Avatarul (2009) sau trilogia Lord of the Rings confirmă aceste opinii. Succesul unor seriale precum Star Trek sau serii precum Star Wars amplifică și mai mult argumentația. E.T. (1982), Terminatorul (1984), Odiseea spațială 2001 (1968) sau Gravity (2013) sunt doar câteva din exemplele cele mai la îndemână dintre favorite. [Va urma]

Lumea filmului (part 1) - Documentar

Lumea filmului a început ca o ciudățenie, o curiozitate de bâlci, sau o atracție sezonieră, o distracție ca multe altele pentru curioși, dar a reușit să evolueze ulterior într-o industrie, o artă, un domeniu aparte fără de care nu am putea defini Secolul XX. Dar dacă inițial filmul era doar ceva spectaculos prin senzația pe care o făcea oriunde putea impresiona o audiență cu imaginile mișcătoare, mai apoi spectacolul nu l-a mai făcut forma, ci fondul. Pentru că nu putea supraviețui după momentul în care atracția noului trece, fiind nevoit să ofere consistență ca să compenseze interesul pasager. Succesul (conjunctural, involuntar, inopinat, motiv pentru care nu putea fi intuit de Frații Lumière, care erau convinși că n-are viitor) tocmai astfel se explică. Ca orice altă manifestare artistică.

Surprinzător și, în același timp, dramatic mi se pare faptul că tendința aceasta de expresie consistentă și diversificată în fond, nu în formă, urmărește o evoluție de tip Big Bang, explozivă aproape de început și tot mai domolită cu cât evoluează mai mult în timp. O analiză de ansamblu asupra acestei evoluții în linie temporară e mai mult decât edificatoare.

La început pot spune că nu avem de-a face cu cineaști, ci cu tehnicieni pătimași sau mercantili. Însă imediat după apariția filmului ca mediu de manifestare artistică, apar și cei interesați să-l întrebuințeze. Din momentul în care cei care se ocupau de film n-au mai fost tehnicieni, ci artizani, putem spune că s-a născut cinematografia.

Dacă ar fi s-o luăm temeinic, manifestarea primară în film a fost documentaristică. Pelicula reda nealterată realitatea pe care o surprinde preț de câteva clipe. Chiar alterată, ulterior, dar tot ca un martor ocular care documenta realitatea ce se desfășura în fața aparatului. Culmea, documentarul apare primul, dar se vede apoi complet abandonat până târziu, după ce majoritatea celorlalte specii/genuri ale artei își fac apariția. De la peliculele Lumière sau Edison despre frânturi de viață surprinse și redate, până la Nanook din anii ‘20, documentarul este practic uitat și abandonat. Cred însă că explozia de film de ficțiune și uzurparea realității nealterate de către regie și actorie pregătise publicul pentru o gură de aer, o revenire la origini, un respiro binevenit, nicidecum a nu se înțelege un regres. Și ingeniozitatea cinematografiei, secretul succesului acesteia, aici se întrevede: poate oferi mereu în aceeași formă, ceva de un fond complet diferit. Chiar dacă întru început abandonat, documentarul și-a revendicat mereu locul de cinste între genurile manifestării cinematografice, indiferent dacă de pe picior de galitate sau nu. Văzută mai mereu ca ruda săracă, nereușită a filmului de ficțiune, oferă constant argumente pentru a nu putea fi nici ignorată, nici desconsiderată. Cred însă că la originea eschivei cineaștilor în fața documentarului stă în principal nesiguranța de a nu lucra cu un domeniu sau într-o conjunctură sub controlul complet al acestora. Cu atât mai mult de apreciat acei meșteșugari ai artei care au reușit să transforme estetic o realitate ieșită de sub control.

Ar fi imposibil de stabilit un canon de referință al filmului documetar, pentru că el în sine este divizat în multe categorii și segmente distincte, fiecare cu exemple clasice. De la peliculele de început ale filmului, până la pelicula de actualități sau de varietăți, de la documentarul narativ până la filmul de propagandă. Am câteva favorite, orientativ: Nanook of the North (1922), Man with the Moving Camera (1929), Triumph of the Will (1935), Seven Up! (seria din anii 60), Bowling for Columbine (2002), Seria Life a lui Attenborough (anii 70-anii 2000) sau Home (2009), și desigur Histoire(s) du cinéma (1988).[Va urma]