Puţină mândrie naţională

          Totul începe cu Johan Weissmuller, cunoscut mai apoi ca Johnny Weissmuller, şi devenit celebru pentru totdeauna drept Tarzan Omul-Maimuţă. Îmi aduc şi acum foarte limpede aminte momentul în care am aflat că primul Tarzan – originalul – a forst un actor român. Eram încă puşti, dar a lăsat o impresie foarte puternică, nu ştiu de ce. Poate pentru că nu consideram că există vreun român care să fi atins o asemenea notorietate sau cine ştie... Cert e că într-un fel m-a făcut să mă simt mândru, bucuros. Am rămas de atunci interesat de actorii celebri care au origini româneşti.

            Iar Tarzan nu este singurul personaj de legendă făcut celebru de un român. Coincidenţa face ca un alt perssonaj, şi mai cunoscut, să fie popularizat de un român, mai ales că şi personalitatea este de origine tot română. Dacă pe Dracula în literatură celebru l-a făcut Bram Stoker, atunci pentru imaginea lui Dracula îi rămânem pe veci datori lui Béla Blaskó, cunoscut ca actorul Béla Lugosi. Toate producţiile (serioase sau parodiate) care au urmat, l-au avut ca model pentru Contele Dracula pe acest original – de la aspect, până la comportament, pronunţie sau gesturi.

Un al treilea personaj extrem de celebru, în primul rând în imaginarul american, dar şi internaţional ulterior, a fost făcut celebru tot de un actor cu origini române – Edward G. Robinson. Considerat unul dintre cei mai mari 10 actori ai secolului XX de către AFI (Institutul American de Film), a rămas de-a pururi în amintirea cineaştilor drept imaginea stereotipă a gangsterului anilor ‘20-'30, jucând în unele capodopere ale genului (e.g. Little Ceaser). Toate modele de gangsteri din filmele sau desenele animate ulterioare s-au inspirat din sau l-au parodiat pe acesta (de pildă, gangsterii din Bugs Bunny, Penelope Pittstop, Simpsons etc.).

Întâmplarea face ca acestia să fie într-adevăr născuţi în Romania (la Timişoara, Lugoj şi repsectiv Bucureşti), chiar dacă la data naşterii primilor doi localităţile făceau parte din Austro-Ungaria. Din păcate, restul actorilor cu origini române nu mai împărtăşesc această tradiţie, numai bunicii sau părinţii lor fiind în parte născuti aici. Şi am avut plăcuta surpriză să descopăr unii de prim rang.

Despre Harvey Keitel ştiam încă de multă vreme că are origini în România. Câte oare mai este nevoie să spun în plus despre acest fenomenal actor? Tarantino, Scorseze sau Ridley Scott i-au întrebuinţat talentul cu măiestrie şi au avut motive solide să o facă. Însă, spre uimirea mea, am aflat de curand că nu este singurul din generaţia mai actuală de actori celebri cu origini parţiale româneşti. Alăturat îi stă şi Dustin Hoffman, un alt monstru sacru al cinematografiei mondiale, un clasic în viaţă. Însă şi generaţia tânără vine din urmă cu câteva modele la fel de valoroase şi demne de toată admiraţia unui cinefil – actriţele Natalie Portman şi Wynona Ryder, ambele împărtăşec o descendenţă din familii evereieşti plecate din România la un anumit moment.

          Ne place să ne mândrim cu modele autohtone pe care le-am epuizat deja în verva noastră când vine vorba să le scoatem in faţă, „la interval”, însă faptul că se cunoaşte atât de puţin despre cei de mai sus în privinţa originii lor şi că nu i-am considerat probabil niciodata drept exemple cu care să ne lăudăm, atunci cand le-am văzut filmele şi le-am admirat calităţile, cred că ar trebui să ne deschidă apetitul pentru o diversitate de modele care să se extindă dincolo de aceleaşi vechi clişee cu care ne-am obişnuit în mod reflex să ne etalăm. Cred că există atâţi alţii despre care ştim prea puţin şi care ar trebui îmbrăţişaţi în mentalul colectiv cu aceeaşi căldură cum facem pentru Marcel Iureş sau Maia Morgenstern, când îi vedem în producţii de Hollywood. Iar mai important ar fi să le putem trezi conştiinta obârşiei acestora pentru a-i putea câştiga drept ambasadori ai acestui colţ de lume obscur şi vag cunoscut.

Serialele ce ne-au ţinut în casă

Într-o seară, trecând peste canalele TV fără să mă pot hotarî asupra vreunuia, am ajuns inevitabil la Romantica, un fel de Acasă TV, luat sub păstorire taman de Teo Trandafir. În fine, ceea ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat se difuza 'Dallas', iar mai târziu 'Dr. Quinn'. Am trăit un moment de nostalgie, la drept vorbind, imaginile din aceste seriale făcându-mă să mă întorc cu gândul la vremurile când asemenea filme ne ţineau familii întregi în faţa TV-ului şi le sorbeam fiecare episod.
N-am putut să nu mă întreb ce le făcea pe aceste seriale atât de populare? De ce era pustiu afară când începea 'Dallas' sau 'Beverly Hills 90210'? Mi-ar fi uşor să spun că erau o gură de aer proaspăt, o evadare de-a dreptul ritualistică din cotidian, a populaţiei care nu prea avea altă distraţie sau ocupaţie. Dar explicaţia asta mi s-a părut din totdeauna prea simplistă, superficială, minimalistă.
Cred că aveau şi ceva intrinsec, o reţetă de succes, care le-ar fi asigurat o popularitate probabil similară şi dacă am fi avut diverse alte opţiuni. Este oare surptinzător - sau o coincidenţă - că aceste seriale sunt încă şi astăzi "de referinţă", că aveau un standard de calitate de puţine ori depăşit (dacă a fost) de producţiile mai recente? Şi oare este de luat în râs, ironic, un demers de genul celui de la Romantica, de a difuza din nou astfel de seriale? Dacă pe 'Dallas' sau 'Baywatch' le-am epuizat la timpul lor, şi n-are nici un sens să le revedem, eu cred că încă mai au ceva de spus, că un public care iubeşte filmele şi este interesat de calitatea lor, le-ar putea încă găsi intrigante, captivante.
Unele televiziuni axate pe rating încă fac acest lucru, cu producţii care cred că le mai pot face audienţe. De aceea în grila lor de programe mai găsim din când în când câte un 'Famila Bundy' sau 'Benny Hill', ba chiar 'Mr. Bean' sau 'Freinds'. Dar nu sunt singurele seriale care ne ţineau ţintuiţi în faţa TV-ului, uneori cu întreaga familie, dictându-ne de multe ori programul în funcţie de ele. De câte ori îmi aduc doar eu aminte că auzeam replica "ne grăbim să prindem filmul". Poate cei mai tineri nu inţeleg, sau au văzut asemenea comportament doar la bătrânele dependente de telenovele, însă era o vreme cănd 'Sclava Isaura' ne făcea pe muţti dintre noi la fel de dependenţi. Iar asta doar a dat tonul, pentru că apoi le-a urmat 'Cassandra', 'Edera', 'Perla' etc.
Dar ţin minte că ne uitam la orice ni se părea că merita sau că ai ce vedea, indiferent de gen, limbă sau scenariu. Daca am început cu serialele drame, să amintim şi 'Destinul familiei Guldemburg'. De aici mergem spre 'Pasărea Spin', 'Nord şi Sud', 'Om bogat, Om sărac' sau 'Sânge şi orhidee'. Cine pierdea vreun episod dintre acestea?! Apoi a venit 'Twin Peaks', care ne-a luat complet pe nepregătite, şi nu mai ştiam ce să înţelegem. Dar, pentru că ni se deschisese apetitul pentru mistere şi suspans poliţist, ne-am lipit de 'Străzile din San Francisco', 'Jake şi grăsanul', 'Comisarul Rex', 'Colombo', 'Caracatiţa' sau 'Telefonul de la miezul nopţii'. Mai târziu am gustat şi 'Dosarele X' sau 'Verdict: crimă'. Însă viaţa era prea serioasă ca să ne uităm doar la detectivi şi violenţe (care, uitându-ne retroactiv, erau atât de blânde şi de limitate faţă de agresivitatea de acum). Aşa că, de cum am prins gustul comediilor, am rămas fani pentru totdeauna. Dacă la început savuram momentele vesele cu 'Stan şi Bran', mai târziu am trecut la 'Familia Bundy', 'Maddie şi David', 'Inelul lui Arabella', 'Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, Samatha?', 'M.A.S.H', sau 'Salvaţi de clopoţel'. Asta până mai tarziu, când au aparut 'Friends', 'Seinfeld' sau chiar 'Sex and the City'. Au mai fost şi filmele la care nu toţi ne-am uitat, însă cei care le gustam ni le amintim cu enormă plăcere: 'Merlose Place', 'Zona Crepusculară', 'Capcana timpului', 'Lassie', 'Sea Quest', 'Star Trek', 'Aventuri din criptă' şi cine ştie încă mai câte, pe care nu mi le pot aminti chiar acum.
Cert este că moştenirea acestor seriale, alese şi difuzate atunci pentru că erau de o anumita calitate şi valoare, şi deja certificate ca populare înainte să ajungă la noi, este poate aceea că ne-a modelat gusturile, poate caracterul, poate ambiţiile, ne-a format criterii de selecţie, motive pentru care astăzi prea puţine seriale ne captivează atenţia cu adevărat. Diferenţa am sesizat-o comparându-ne cu cei mai tineri, care au crescut fără această pre-selecţie, şi care par puţin mai debusolaţi în gusturi şi opţiuni. Noi tindem să fim mai interesaţi şi de conţinut, nu doar de imagini. De aceea, poate că aceste producţii ar merita urmarite şi de alte generaţii, nu doar de cele care le-au văzut primele.

Wild at Heart

Dacă ulterior mă apucasem să-mi rastorn tolba cu amintiri despre animaţie şi "desene animate", în acelaşi registru oarecum mă gândeam că mai există o categorie de filme care nu este luată în seamă prea des, dar care ne-a fascinat atât copilăria, cât şi mai târziu, adică acum ca adulţi, consumatori de cinema. Mă refer la filmele care au în distribuţia lor actori din lumea celor care nu cuvântă. Printr-un minim efort de memorie, putem înţelege că au fost filme care ne-au rămas dragi chiar dacă actorii care le-au însufleţit nu făceau parte din specia noastră. Chiar dacă unele erau animate, în sensul că umanizau comportamentul animalelor până la absurd, sau pur şi simplu animalele se desfăşurau în largul lor iar noi interpretam comportamentul lor în funcţie de ce încercau regizorii să ne transmită vizual, aceste pelicule vom vedea că apar prin listele cu filmele de top ale multora dintre noi.
Exemplul clasic, cel care a dat tonul, direcţia şi a impus standadele în lungul şir al filmelor cu actori zoomorfi, este bineînţeles "Lassie". Acest serial a fost piatra de temelie dar şi etalonul atâtor alte filme şi seriale despre şi cu cel mai bun prieten al omului. Cred că exemplele de familii care au cumpărat un căţel, doar pentru că copiii lor l-au îndrăgit pe Lassie sunt nenumărate, iar afecţiunea noastră pentru filme în care un animal joacă rolul principal izvorăşte în cele mai multe cazuri de aici. Longevitatea serialului şi aprecierea de care s-a bucurat stau mărturie calităţii lui şi viziunii asupra unui alt fel de a spune o poveste, şi anume din perspectiva necuvântătoarelor. Astfel s-a declanşat o întreagă industrie, un întreg segment de film, axat pe viaţa si aventurile necuvântătoarelor.
Nu au fost întotdeauna câinii favoriţii publicului sau actorii principali. Dacă ne aducem bine aminte, la un moment dat rula pe la noi un serial numit "Black Beauty", în care vedeta era un armăsar negru extrem de simpatic. La fel, pentru cei care sapă mai adânc în memorie, poate îşi mai amintesc de seria "Daktari", unde protagonişti erau o mână de animale sălbatice dintr-o rezervaţie africană. Dar poate nu este nevoie să ne întoarcem în timp atât de mult, pentru că şi mai recent avem exeplul lui "Flipper", delfinul care a cucerit definitiv sufletele iubitorilor vieţii oceanice şi ale mamiferelor ei. Dar până la urmă suntem nevoiţi să-i dăm Cezarului ce i se cuvine, şi să recunoaştem că cel mai distribuit actor din regnul animal rămâne tot câinele. Evident, este lesne de înţeles această opţiune, dar nu trebuie să uităm că serialele de mai sus dovedesc că se poate şi altfel. Totuşi, trecând peste Lassie, nu putem să nu-i menţionăm şi pe cei din seriile "Comisarul Rex", "Tequila şi Bonetti", buldogul din "Jake şi grasanul", şi bineînţeles Buck din "Familia Bundy".
Desigur, nu doar serialele ne-au făcut să ne ataşăm definitiv de lumea animalelor şi de personajele care au dat viaţă poveştilor ei. Nu greşesc spunând că ne-au distrat copios şi am îndrăgit în egală masură unele filme de lung metraj, în care animale de companie sau sălbatice au ţinut capul de afiş. "101 Dalmaţieni" deschide un capitol întreg al filmelor în care animale (animate sau nu - adică vorbitoare sau naturale) ţin locul actorilor umani. Povestea din "Free Willy" ne-a arătat că putem iubi chiar şi o balenă (zisă ucigaşă). "Beethoven", "Look Who's Talking Now", "Homeward Bound" sau "Fluke" au avut ca staruri cel mai bun prieten al omului, în ipostazele cele mai simpatice. În "Babe" am reuşit să ne ataşăm ireversibil de un purceluş rozaliu, iar Tarzan în multele lui roluri ne-a sporit afecţiunea faţă de primate, şi în special de maimuţa Chita. Dacă ar fi să ne debarasăm de polemici, pînă şi "King Kong" ne-a făcut să-l înţelegem şi poate să simpatizăm cu drama sa. Sau, dacă ne referim la un spectru cât mai larg, în "Dr. Doolittle" ne-am distrat cu o întreagă distribuţie de animale, de la hamsteri la tigru. Ar fi însă nedrept să nu pomenim câteva animaţii, care până la urmă tot animale au avut ca protagnişti, fie ele şi generate ulterior prin efecte speciale: "Garfield", Stuart Little" sau "Alvin and the Chipmunks" sunt doar cele mai grăitoare exemple. Ca să nu mai spun de "Godzilla" sau "Jurassic Park"...
Istoria acestor filme nu poate fi însă completă fără o anumită referire la cele câteva, dar însemnate, exemple de pelicule care au recurs la vedete animale nu pentru a ne distra sau a ne caştiga simpatia, ci mai degrabă pentru a ne înfricoşa sau a ne ţine lipiţi de scaune până la final. Am început deja să vorbim despre acestea mai sus, când am amintit de Godzilla, Jurrasic Park sau de King Kong, deşi dacă ne uităm la variantele originale vom descoperi că acestea nu au fost deloc concepute ca thriller-uri sau horror. Însă, odată cu Hitchcock am luat contact cu animalele care împrăştie teroarea, prin nemuritorul "Păsările". Mai apoi Spielberg a consacrat genul cu "Fălci (Jaws)", în care cea mai mare teamă a americanilor era transpusă pe ecrane, animată de un rechin uriaş. Genul a făcut audienţe record, iar mai apoi au apărut diverse producţii de mâna a doua care au transpus doar teroarea, lipsite de orice conţinut calitativ - "Piranha", "Anaconda" etc.
Nu aş vrea să închei această scormonire prin cufărul cu amintiri, fără a mă gândi dacă pe plan autohton putem găsi manifestări ale acestei tendinţe cinematografice, de a portretiza actori necuvântători. Singurele exemple pregnante care îmi trec în acest moment prin minte sunt cele ale celebrului câine Costel din seria "B.D." atât de dragă nouă, şi desigur căţelul Patrocle al Lizucăi din "Dumbrava minunată". Poate să mai fi fost, dar nu i-am omis cu intenţie.
Dincolo de amintirile pe care ni le stârnesc aceste aduceri aminte, putem să conchidem că lumea animală a lăsat de-a lungul timpului o galerie întreagă de vedete, care ne-au rămas dragi sau care ne-au stârnit curiozitatea, şi pe care ni le amintim când cineva le pronunţă numele. Asta se traduce prin statutul de vedetă, şi iată că ceea ce era aparent imposibil, este astăzi deja istorie. Incercările (câteva, puţine) de a imagina şi traseul invers în această poveste nu s-au arătat atât de reuşite. Vorbesc despre unele filme precum "The Animal" sau "Wolf", în care omul a încercat şi calea spre sălbăticie, însă deocamdaă succesul pare net în balanţa animalelor care au parcurs drumul spre umanizare.