Persoană vs personaj

De câteva zile a trecut în eternitate Peter Falk, cel care i-a dat viaţă şi contur personajului Columbo. Încercând să-i parcurg bogata istorie de peste 40 de ani a acestui personaj în mod special, nu am putut să nu remarc cât de întrepătrunsă devine cariera unui actor cu cea a unui anume personaj de care îşi leagă definitiv existenţa. Uneori par a se contopi deplin, parcă nemaiputând diferenţia când este Peter Falk şi când este Lt. Columbo.

Şi nu este singurul. O, da… Ce pepinieră bogată au fost unele roluri pentru anumiţi actori şi cum n-au mai putut în veci să se debaraseze de straiele anumitor personaje. Cred că ne-am putea întinde la nesfârşit exemplificând nume de actori sau roluri de care şi-au legat permanent destinul de-a lungul timpului, şn filme memorabile.

Iar, sincer, nu cred că există vreun dubiu că David Duchovny va scapa vreodată de stigmatul Agentului Mulder, oricâte roluri ar putea încerca el până la final. Aceste roluri au fost nu doar prea puternice şi prea personalizate, însă au fost asimilate emoţional mult prea profound pentru a deveni cu adevărat personaje la limita realităţii. La un anumit moment sunt convins că trăiam alături de aceşti actori fiecare episod de parcă era un reality show. Probabil toate calităţile excepţionale ale întregii echipe implicate în proiect au atins cote atât de sensibile, încât ne-au putut păcăli să credem că nu mai există linia aceea de demarcaţie între persoană şi personaj.

Dacă-l vedeţi pe Larry Hagman pe stradă, la benzinărie de exemplu, sic!, mâine, puteţi spune cu convingere că n-o să-l salutaţi pe numele de J.R.!?... De fapt, cred, pentru noi, aceste roluri sunt nişte haine de care aceşti oameni nu s-au mai dezbrăcat niciodată. Probabil, diferenţa între rolurile acestea şi cele care nu le marchează cariera inseparabil, se face prin această distincţie – a dezbrăcării de veşmintele rolului, a dezbrăcării de rol, pe care noi fie nu o mai percepem, fie pentru noi nu se mai petrece. În memoria noastră nu mai există Angela Lansbury asociată cu poza ei, ci atunci cand îi vedem chipul îi spunem simplu Jessica Fletcher, adică doamna din Verdict: crimă.

Este probabil acelasi lucru şi în cazul agentului Cooper din Twin Peaks, al Samanthei din Sex and the City, al lui Adrian Paul din Nemuritorul, al lui Seinfield din serialul lui, al lui Bundy din Familia Bundy; cum spuneam, ne putem întinde la nesfârşit până epuizăm serialele sau filmele şi vom vedea că unii au rămas captivi în personajul lor.

Alţii, ciudat, au scăpat din capcana asta, şi nu doar eu m-am întrebat de multe ori oare de ce?! De ce Clooney nu a rămas captiv în personajul lui din E.R.; de ce Stallone nu a rămas numai Rambo, sau numai Rocky; cum au scăpat atâtea generaţii de actori de pericolul damnării unui singur rol?! Multe râuri de critică avizată s-au scurs pe această temă, însă niciunul nu a adus viitura concluziei definitive. Poate pentru că unii actori s-au ferit de actoria de serial, în general numită drept actorie TV, dar tocmai cazul lui Clooney demontează contrariul acest precept. Alţii, poate s-au limitat numai la actoria TV, şi în mod strict doar la un singur proiect de amploare, adică cel care i-a consacrat, însă şi aici există cazul tocmai al lui J.R., care a fost protagonistul unui alt show de success inainte de Dallas (Ce vrăji a mai facut nevasta mea, Samantha), care s-a dovedit a fi irelevant. Alteori, unii actori au rămas marcaţi de rolul ce i-a consacrat, chiar dacă ulterior au avut nenumărate alte roluri chiar mai mari şi mai de avengură, cum este cazul lui Alan Alda, a.k.a. Benjamin Pierce din MASH… Pentru orice argument, fie calitativ, fie cantitativ, există tot atâtea contra-argumente care demontează orice postulat despre natura acestor stigmate.

Însă, pană la urmă, cui prodest, cum zic latinii. Mi-e greu să cred că în afară de câteva excepţii, poate discutabile, cum ar fi Benny Hill, aceste maşti imposibil de înlăturat au fost cu adevarat un blestem pentru purtătorii lor. Au beneficiat atât ei, cât şi noi, de pe urma acestui truc. Până la urmă fiecare câştigă – ei faima şi consacrarea care le-a sporit averea considerabil, iar noi ne-am îmbogăţit spiritual cu năluca unui prieten intim.

Puţină mândrie naţională

          Totul începe cu Johan Weissmuller, cunoscut mai apoi ca Johnny Weissmuller, şi devenit celebru pentru totdeauna drept Tarzan Omul-Maimuţă. Îmi aduc şi acum foarte limpede aminte momentul în care am aflat că primul Tarzan – originalul – a forst un actor român. Eram încă puşti, dar a lăsat o impresie foarte puternică, nu ştiu de ce. Poate pentru că nu consideram că există vreun român care să fi atins o asemenea notorietate sau cine ştie... Cert e că într-un fel m-a făcut să mă simt mândru, bucuros. Am rămas de atunci interesat de actorii celebri care au origini româneşti.

            Iar Tarzan nu este singurul personaj de legendă făcut celebru de un român. Coincidenţa face ca un alt perssonaj, şi mai cunoscut, să fie popularizat de un român, mai ales că şi personalitatea este de origine tot română. Dacă pe Dracula în literatură celebru l-a făcut Bram Stoker, atunci pentru imaginea lui Dracula îi rămânem pe veci datori lui Béla Blaskó, cunoscut ca actorul Béla Lugosi. Toate producţiile (serioase sau parodiate) care au urmat, l-au avut ca model pentru Contele Dracula pe acest original – de la aspect, până la comportament, pronunţie sau gesturi.

Un al treilea personaj extrem de celebru, în primul rând în imaginarul american, dar şi internaţional ulterior, a fost făcut celebru tot de un actor cu origini române – Edward G. Robinson. Considerat unul dintre cei mai mari 10 actori ai secolului XX de către AFI (Institutul American de Film), a rămas de-a pururi în amintirea cineaştilor drept imaginea stereotipă a gangsterului anilor ‘20-'30, jucând în unele capodopere ale genului (e.g. Little Ceaser). Toate modele de gangsteri din filmele sau desenele animate ulterioare s-au inspirat din sau l-au parodiat pe acesta (de pildă, gangsterii din Bugs Bunny, Penelope Pittstop, Simpsons etc.).

Întâmplarea face ca acestia să fie într-adevăr născuţi în Romania (la Timişoara, Lugoj şi repsectiv Bucureşti), chiar dacă la data naşterii primilor doi localităţile făceau parte din Austro-Ungaria. Din păcate, restul actorilor cu origini române nu mai împărtăşesc această tradiţie, numai bunicii sau părinţii lor fiind în parte născuti aici. Şi am avut plăcuta surpriză să descopăr unii de prim rang.

Despre Harvey Keitel ştiam încă de multă vreme că are origini în România. Câte oare mai este nevoie să spun în plus despre acest fenomenal actor? Tarantino, Scorseze sau Ridley Scott i-au întrebuinţat talentul cu măiestrie şi au avut motive solide să o facă. Însă, spre uimirea mea, am aflat de curand că nu este singurul din generaţia mai actuală de actori celebri cu origini parţiale româneşti. Alăturat îi stă şi Dustin Hoffman, un alt monstru sacru al cinematografiei mondiale, un clasic în viaţă. Însă şi generaţia tânără vine din urmă cu câteva modele la fel de valoroase şi demne de toată admiraţia unui cinefil – actriţele Natalie Portman şi Wynona Ryder, ambele împărtăşec o descendenţă din familii evereieşti plecate din România la un anumit moment.

          Ne place să ne mândrim cu modele autohtone pe care le-am epuizat deja în verva noastră când vine vorba să le scoatem in faţă, „la interval”, însă faptul că se cunoaşte atât de puţin despre cei de mai sus în privinţa originii lor şi că nu i-am considerat probabil niciodata drept exemple cu care să ne lăudăm, atunci cand le-am văzut filmele şi le-am admirat calităţile, cred că ar trebui să ne deschidă apetitul pentru o diversitate de modele care să se extindă dincolo de aceleaşi vechi clişee cu care ne-am obişnuit în mod reflex să ne etalăm. Cred că există atâţi alţii despre care ştim prea puţin şi care ar trebui îmbrăţişaţi în mentalul colectiv cu aceeaşi căldură cum facem pentru Marcel Iureş sau Maia Morgenstern, când îi vedem în producţii de Hollywood. Iar mai important ar fi să le putem trezi conştiinta obârşiei acestora pentru a-i putea câştiga drept ambasadori ai acestui colţ de lume obscur şi vag cunoscut.

Serialele ce ne-au ţinut în casă

Într-o seară, trecând peste canalele TV fără să mă pot hotarî asupra vreunuia, am ajuns inevitabil la Romantica, un fel de Acasă TV, luat sub păstorire taman de Teo Trandafir. În fine, ceea ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat se difuza 'Dallas', iar mai târziu 'Dr. Quinn'. Am trăit un moment de nostalgie, la drept vorbind, imaginile din aceste seriale făcându-mă să mă întorc cu gândul la vremurile când asemenea filme ne ţineau familii întregi în faţa TV-ului şi le sorbeam fiecare episod.
N-am putut să nu mă întreb ce le făcea pe aceste seriale atât de populare? De ce era pustiu afară când începea 'Dallas' sau 'Beverly Hills 90210'? Mi-ar fi uşor să spun că erau o gură de aer proaspăt, o evadare de-a dreptul ritualistică din cotidian, a populaţiei care nu prea avea altă distraţie sau ocupaţie. Dar explicaţia asta mi s-a părut din totdeauna prea simplistă, superficială, minimalistă.
Cred că aveau şi ceva intrinsec, o reţetă de succes, care le-ar fi asigurat o popularitate probabil similară şi dacă am fi avut diverse alte opţiuni. Este oare surptinzător - sau o coincidenţă - că aceste seriale sunt încă şi astăzi "de referinţă", că aveau un standard de calitate de puţine ori depăşit (dacă a fost) de producţiile mai recente? Şi oare este de luat în râs, ironic, un demers de genul celui de la Romantica, de a difuza din nou astfel de seriale? Dacă pe 'Dallas' sau 'Baywatch' le-am epuizat la timpul lor, şi n-are nici un sens să le revedem, eu cred că încă mai au ceva de spus, că un public care iubeşte filmele şi este interesat de calitatea lor, le-ar putea încă găsi intrigante, captivante.
Unele televiziuni axate pe rating încă fac acest lucru, cu producţii care cred că le mai pot face audienţe. De aceea în grila lor de programe mai găsim din când în când câte un 'Famila Bundy' sau 'Benny Hill', ba chiar 'Mr. Bean' sau 'Freinds'. Dar nu sunt singurele seriale care ne ţineau ţintuiţi în faţa TV-ului, uneori cu întreaga familie, dictându-ne de multe ori programul în funcţie de ele. De câte ori îmi aduc doar eu aminte că auzeam replica "ne grăbim să prindem filmul". Poate cei mai tineri nu inţeleg, sau au văzut asemenea comportament doar la bătrânele dependente de telenovele, însă era o vreme cănd 'Sclava Isaura' ne făcea pe muţti dintre noi la fel de dependenţi. Iar asta doar a dat tonul, pentru că apoi le-a urmat 'Cassandra', 'Edera', 'Perla' etc.
Dar ţin minte că ne uitam la orice ni se părea că merita sau că ai ce vedea, indiferent de gen, limbă sau scenariu. Daca am început cu serialele drame, să amintim şi 'Destinul familiei Guldemburg'. De aici mergem spre 'Pasărea Spin', 'Nord şi Sud', 'Om bogat, Om sărac' sau 'Sânge şi orhidee'. Cine pierdea vreun episod dintre acestea?! Apoi a venit 'Twin Peaks', care ne-a luat complet pe nepregătite, şi nu mai ştiam ce să înţelegem. Dar, pentru că ni se deschisese apetitul pentru mistere şi suspans poliţist, ne-am lipit de 'Străzile din San Francisco', 'Jake şi grăsanul', 'Comisarul Rex', 'Colombo', 'Caracatiţa' sau 'Telefonul de la miezul nopţii'. Mai târziu am gustat şi 'Dosarele X' sau 'Verdict: crimă'. Însă viaţa era prea serioasă ca să ne uităm doar la detectivi şi violenţe (care, uitându-ne retroactiv, erau atât de blânde şi de limitate faţă de agresivitatea de acum). Aşa că, de cum am prins gustul comediilor, am rămas fani pentru totdeauna. Dacă la început savuram momentele vesele cu 'Stan şi Bran', mai târziu am trecut la 'Familia Bundy', 'Maddie şi David', 'Inelul lui Arabella', 'Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, Samatha?', 'M.A.S.H', sau 'Salvaţi de clopoţel'. Asta până mai tarziu, când au aparut 'Friends', 'Seinfeld' sau chiar 'Sex and the City'. Au mai fost şi filmele la care nu toţi ne-am uitat, însă cei care le gustam ni le amintim cu enormă plăcere: 'Merlose Place', 'Zona Crepusculară', 'Capcana timpului', 'Lassie', 'Sea Quest', 'Star Trek', 'Aventuri din criptă' şi cine ştie încă mai câte, pe care nu mi le pot aminti chiar acum.
Cert este că moştenirea acestor seriale, alese şi difuzate atunci pentru că erau de o anumita calitate şi valoare, şi deja certificate ca populare înainte să ajungă la noi, este poate aceea că ne-a modelat gusturile, poate caracterul, poate ambiţiile, ne-a format criterii de selecţie, motive pentru care astăzi prea puţine seriale ne captivează atenţia cu adevărat. Diferenţa am sesizat-o comparându-ne cu cei mai tineri, care au crescut fără această pre-selecţie, şi care par puţin mai debusolaţi în gusturi şi opţiuni. Noi tindem să fim mai interesaţi şi de conţinut, nu doar de imagini. De aceea, poate că aceste producţii ar merita urmarite şi de alte generaţii, nu doar de cele care le-au văzut primele.