Seriale neterminate - o iresponsabilitate

Sunt foarte circumspect cu serialele pe care le urmăresc. Motiv pentru care mi se întâmplă adesea să nu fiu în „trend” cu restul lumii, nefiind la curent cu evoluţia celor mai recente producţii, cu câteva sporadice excepţii. Cred că îmi ajung degetele pentru a numi câte seriale care erau de actualitate am urmărit vreodată. Şi nu are a face nimic cu valoarea lor intrinsecă, sau cu subiectul abordat.

Eram încă puşti pe vremea când rula la TV un serial numit „Vengeance Unlimited” (cu Michael Madsen). Aşteptam cu deosebit interes fiecare episod; după care s-a terminat şi a dispărut aşa cum a apărut, subit. Peste mulţi ani mi-a captivat atenţia un alt serial numit „Lie to Me”. Dar, la fel, după ce abia mă familiarizasem cu el, a dispărut şi acesta într-un mod similar, subit. Am înţeles ulterior că aşa, „pe nepusă masă”, a fost anulat de către producători, „în coadă de peşte”. M-a încercat o perplexitate similară, în ambele cazuri. O senzaţie de irosire şi inutilitate greu de împărtăşit. Motiv pentru care m-am decis pe viitor să aştept mai întâi să se desăvârşească o producţie şi abia apoi să-i confer atenţia cuvenită.

Cazurile evident nu sunt singurele, nici primele, de bună-seamă nici ultimele. Dintre cele pe care le cunosc, aş putea enumera mai multe, cu siguranţă fără a epuiza subiectul. „Arrested Development”, „Deadwood”, „Jericho”, „Life on Mars” sau „Black Books” pe de-o parte, precum şi „Futurama”, „Firefly”, „Veronica Mars”, „News Radio” sau „Twin Peaks”, de cealată. Cu siguranţă cel puţin unul dintre ele l-aţi urmărit; dacă nu, pe unele dintre ele chiar le recomand şi în forma lor neterminată. Şi cred deci că nu sunt singurul pe care l-au năpădit simţăminte de perplexitate, frustrare, dezamăgire sau chiar furie, atunci când un serial urmărit este retezat în plin miez.

Evident, cazul serialelor nu este singular. Fenomenul poate fi regăsit şi la nivel de film de lung metraj, literatură, artă, muzică etc. Diferenţa specifică, însă, mi se pare că trebuie punctată. Motivul pentru care un film (de pildă, „California Dreamin’”) sau o carte („Satyricon”), o operă de artă, în general, rămân neterminate, este de regulă unul obiectiv - influenţe ce nu ţin de voinţa unui autor. Ce vreau eu să evidenţiez este că, în acele cazuri, produsul finit nu este niciodată livrat neterminat, autorul nu livrează parţial până ce nu isprăveşte (o carte nu vede tiparul cu jumătate de manuscris; un film nu intră în cinema pănă nu e editat, sau pe jumătate filmat; un tablou nu e expus în galerie pe jumătate pictat; şi aşa mai departe). În schimb, un serial este emis pe post înainte de a fi terminat, înainte de a se şti măcar dacă are, sau cum arată, sfărşitul lui, înainte de a fi complet.

Aici am eu o mică dilemă etică. Este în regulă să furnizezi unui public un produs în acest fel? Desigur, nimeni nu va suferi traume drept consecinţă, nimeni nu poate reclama încălcarea vreunui contract chiar informal între spectator şi furnizor, viaţa nu ni se va schimba în rău sau în bine. Şi totuşi, este măcar responsabil din partea lor?! Ceea ce împiedică o editură sau un cinema să refuze un produs incomplet sau nefinit este imposibil de aplicat şi asupra unei televiziuni? Mie unul nu mi se pare corect faţă de un consumator să-i oferi un produs incomplet, numai pentru că el nu iese în stradă să protesteze sau nu te boicotează la rating, sau doar pentru că el până la urmă îl consumă. Sunt convins că ar exista consumatori şi pentru serii de cărţi neterminate, şi pentru filme ne-editate sau incomplet filmate, la fel cum ar exista consumatori şi pentru bluze fără o mânecă sau animale de companie fără un picior. Din perspectiva mea însă furnizorul este abuziv – abuzează de naivitatea spectatorului şi reuşeşte să-i vândă chiar şi un produs defect. Nu cred că ar fi în realitate mai mult de 5% din totalul de privitori care s-ar supăra dacă televizinile ar fi obligate să difuzeze doar seriale complete. Poate că viaţa noastră nu s-ar schimba în vreun fel din pricina asta, dar ştiu sigur că cel puţin foarte mult timp irosit aiurea ar putea fi refolosit mai bine.

Iar la final, conchid cu „cireaşa de pe tort”, supremul exponent al celor argumentate mai sus, „escrocheria” cea mai dibace, serialul care sfidează orice raţiune a sa de a fi, pentru că zic eu este singurul care răstoarnă abordarea, în sensul că nu el se va termina subit, ci mai degrabă viaţa spectatorilor care îl urmăresc – evident, este vorba de „Tânăr şi neliniştit”, serialul veşnic!

Recurs la identitate

Am adesea senzaţia că pe noi, românii, în general ne stânjeneşte tot ce ne este propriu, autohton, specific. Ne jenează identitatea noastră de cele mai multe ori mai ceva ca nişte straie de lână purtate pe pielea goală. Ne este ruşine cu tot ce-i al nostru de parcă am fi nişte fete fecioare care-şi etalează lenjeria când o spală. Valorile, tradiţiile, obiceiurile, cultura, personalităţile, istoria, credinţele noastre proprii ne sfiim să le purtăm cu fală-n lume de parcă ne decad în ochii celorlalţi, ne dau un sentiment de înapoiere, un complex de inferioritate, de care zic că ar fi cazul să ne debarasăm, să ne maturizăm şi să înţelegem că o identitate numai acestea ţi-o pot conferi.
Concret, aplicat la domeniul cinematografiei, unde bat: după Revoluţie nu ţin minte să fi văzut vreun film făcut de noi despre momente de însemnătate din parcursul nostru istoric, nici ecranizări după autori clasici sau după capodopere ale literaturii autohtone, nici filme inspirate din miturile, credinţele, obiceiutile, tradiţiile noastre populare. Ne-am cam împidicat de momentul 1989 şi nu-l mai putem depăşi. Eu unul sunt sătul de filme despre Revoluţie sau comunism, aşa cum deja m-am săturat de filme despre nefericita viaţă din tranziţie.
De unde înverşunarea? Aud foarte des în jurul meu invective la adresa "imperialismului" american/occidental, la bombardamentul propagandistic pe care aceştia îl fac dinspre vest peste noi cu valorile, tradiţiile, istoria lor. Că deja Halloween sau Valentine's le cinstim mai cu sârg decât Marţişoarele sau Sfinţii neaoşi. Însă, mai de fiecare dată am replicat că vina pentru că puştimea de la noi ştie mai bine ce e 4 iulie decăt ce e 1 decembrie nu o poartă neapărat maşinăria de marketing hollywood-iană, ci este în mare vina noastră. Da, 99% a noastră. Educaţia le-o facem în dorul lelii, societatea nu le oferă niciun fel de repere sau modele, familia îi creşte fără tradiţii, iar cultura nu există ca să-i îndrume.
Câte filme ale noastre putem pune în contra partidă la viitura occidentală? Avem noroc că suntem o naţie creştină şi că, spre deosebire de Paşte, Crăciunul e unu pentru toţi, că alfel cred că împodobeam brazi şi ne îmbrăcam în crăciuniţe şi dacă eram taoişti. Fără să mai adaug cât de perpendiculare sunt filmele despre Crăciun cu Sărbătoarea în sine. Dar despre superficialitatea lor nu e locul discuţiei aici. Ideea la care mă întorc e alta: noi câte filme despre Crăciun am făcut, sau despre Dragobete, sau Mărţişor, sau Sânziene, sau Sf. Nicolae, sau Moş Ene, sau despre orice obicei-tradiţie-credinţe populare om mai avea noi?! Am făcut unu-două filme despre daci, unul despre Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş, Ştefan, Horea, Bălcescu, Ecaterina Teodoroiu, Tudor, Regele Carol... Şi, gata, am epuizat toată istoria, subiectul nu mai prezintă interes? Avem Moromeţii, Ion, Padurea Spânzuraţilor, Ultima noapte..., Baltagul, adaptările după Caragiale, Harap-Alb, Amintirile lui Creangă, Moara cu noroc şi încă o mână, iar cu asta putem spune că am epuizat literatura şi capodoperele ei? O Ciuleandră, filmele cu Haiduci şi cu asta cam epuizăm cultura populară. Are sens să trecem în revistă câte filme se fac numai într-un singur an pe domeniile astea în afară?! Nu pretind aşa ceva, dar măcar de peste 20 de ani cred că măcar unul - de sămânţă - îşi găsea locul şi rostul.
Având datele de mai sus cred că este inutil să îi mai arătăm cu degetul pe "imperialişti" pentru sărăcia dinlăuntrul nostru. Nu suntem deloc singura ţară în care-şi exportă "chestiile". Diferenţa este că un neamţ sau un francez îşi cunoasc foarte bine identitatea şi nu rătăcesc prin pustiu încercând să şi-o regăsească de 20 de ani...

Titlu original sau neaoş?

The Young and the Restless... A ajuns la peste 10.000 de episoade, dar nu asta m-a fascinat pe mine mereu la filmuleţul ăsta (îi zic filmuleţ din motive personale), ci faptul că de atâţia ani încă mă distrez de fiecare dată când îl văd la TV tradus "Tânăr şi neliniştit". Recunosc că nu am atestat de traducător, recunosc că nici măcar nu am studii de specialitate în limbi străine, însă recunosc că am întrebat înainte să spun asta: traducerea corectă nu e cea de mai sus, de fapt este ceva de genul "cei tineri şi cel neliniştit"...

Într-adevăr, cam mult dichis, pretenţii mult prea exagerate, ar putea spune unii, până la urmă traducerea sună foarte bine, s-a impus, s-a transformat într-un adevărat brand în sine, cel care i l-a inventat cred că e mândru de treaba pe care a făcut-o şi mi-ar argumenta în fel şi chip că e o traducere reuşită, ba chiar corectă. Şi pe bună dreptate, nu este poate nici pe departe cea mai nefericită traducere a unui titlu de film distribuit în audio-vizualul de la noi, iar argumentele semantice sunt poate cele mai puţin relevante sau demne de luat în seamă când vine vorba de capacitatea de a traduce cu succes un titlu de film străin.

Am stat şi am meditat îndelung la problema traducerii titlurilor atunci când se pregăteşte difuzarea lor către publicul autohton. Am avut două nelămuriri: 1. cine este implicat în acest proces şi 2. dacă este de dorit traducerea titlului original? Pot să spun încă de la început că nu am putut găsi răspunsuri satisfăcătoare niciuneia dintre întrebări, aşa că dacă nu vă interesează o discuţie pur speculativă în continuare, ceea ce o să urmeze s-ar putea dovedi plictisitor...

Să le luam pe rând. Cine, ce, cum? Legislaţia zice în felul următor: documentaţia pentru înregistrarea unui film la registrul cinematografiei o pregăteşte distribuitorul, acesta fiind de asemenea şi cel care stabileşte titlul filmului (fie îl păstrează pe cel original, fie sub alt titlu). Asta pentru mine explică multe, deoarece se pare că distribuitorul este responsabil de titlul sub care acel film va fi difuzat în cinema, TV sau DVD etc., în spaţiul comercial românesc. Nu cred că are sens să ne întindem la inşiruirea atâtor exemple de rateuri în ce priveşte titluri adaptate sau traduse neinspirat când vine vorba de filmele care-au pătruns în circulaţie.

Mai interesantă mi s-ar părea o discuţie pe tema necesităţii traducerii sau schimbării titlurilor unei producţii străine atunci când aceasta se difuzează publicului român. Aici e greu, subiectul e pătimaş. Filmul e doar o ultimă sau recentă adăugire la un mai lung şir de manifestări culturale care trec prin aceeaşi soartă: cărţi, tablouri, statui, piese de teatru, opere, poveşti, melodii, poezii şi aşa mai departe... Titlurile lor au fost din totdauna traduse sau adaptate pentru publicul interesat. Mie unul mi se pare că se pierde mult din esenţă prin traducere şi un exemplu interesant e Wo hu cang long (2000), tradus mot à mot drept "Crouching Tiger, Hidden Dragon", iar în romînă "Tigru şi Dragon". Dar, din nou, asta ţine de subtilităţi semantice rafinate şi toată lumea o să considere că sunt prea exigent. Problemele apar când Children of Men (2006) este distribuit drept "Copiii Tatălui" (cu majusculă Tatălui) - aici frizăm prostia, dacă e să-mi exprim o părere libertină.

Cert e un lucru: cei care se ocupă de treaba asta nu dau dovadă întotdeauna de cea mai competentă sau avizată traducere posibilă, ba din contră, par amatori în cel mai bun caz. Nu am reuşit să descopăr dacă producătorii unui film au vreun cuvânt în privinţa titlurilor sub care acestea vor fi distribuite oriunde în lume, dacă marketing-ul lor are în vedere şi aspectul ăsta, sau se oferă un titlu alternativ de circulaţie internaţională şi restul se descurcă la nivel local? Există oare studii făcute pe acest subiect, cât de mult sunt influenţaţi spectatorii de titlul unui film, cât de mult succes ar avea cu alt titlu decât cel oficial, sau dacă ar fi scăzut încasările în cazul în care ar fi fost distribuit doar cu titlul original? Pentru că dacă e irelevant, nu văd de ce se mai agită, iar dacă e relevant, nu înţeleg de ce nu folosesc oameni mai competenţi?!...