Lumea filmului (part 14) – Animație

Dorința de a reda imaginiline în mișcare este veche de când lumea, picturile rupestre sau frescele antice stau mărturie. De fapt, această dorință a stat la baza impulsului inventatorilor de a găsi o modalitate de a reda imagini animate, imagini în mișcare, de a le face practic să prindă viață. Însă domeniul animației se va delimita clar de cel al filmului, stabilid astfel o categorie aparte, un gen distinctiv în istoria cinematografiei. Drept urmare, animație se va numi doar acea producție care produce imagini mișcătoare folosind iluzia optică generată de afișarea secvențială rapidă a unor imagini statice cu sensibile modificări de la una la alta. Metodele tehnice sau suporturile întrebuințate variază de la caz la caz, iar de-a lungul timpului au evoluat într-o multitudine greu de epuizat sau indexat.

Domeniul animației este extrem de vast și, practic, poate fi pus paralel cu domeniul filmului standard ca evoluție, dezvoltare și complexitate. Aceleași genuri care s-au manifestat în filmul clasic, au avut omolog și în filmul de animație. Singura diferență o face povestea filmului de animație, care a avut nevoie de mai mult timp până să prindă din urmă filmul normal.

Instrumente sau mașinării care se jucau cu animația și o prezentau publicului au existat dinaintea apariției filmului, însă prima animație în sensul consacrat al termenului apare în 1892, la Paris, o dată cu proiecția filmului Pauvre Pierrot, cu mențiunea că pelicula a fost desenată manual de către cineast. Însă, primul film complet animat și înregistrat pe peliculă este Humorous Phases of Funny Faces (1906) al americanului J. Stuart Blackton. În ce privește sensul convențional și consacrat de producere a filmului de animație, putem spune că primul astfel de film este Fantasmagorie (1908) al francezului Émile Cohl. Iar evoluția firească a fost către animația complexă, în care o echipă de animatori realizează fiecare cadru în detaliu, cu personaje și decor, model pionierat de Gertie the Dinosaur (1914) sau The Sinking of the Lusitania (1918). Tot aceștia sunt și responsabilii pentru dezvoltarea unei întregi industrii de film animat, care de atunci încolo va primi denumirea de desen animat (cartoons).

Epoca de aur, de fapt momentul în care filmul animat capătă statut serios și respectabil, stabilindu-și un prestigiu de sine stătător, este fără îndoială era Disney. O dată cu succesele studiourilor Disney animația se impune ca un gen paralel al filmului, care poate cu mijloacele proprii să redea aceleași situații sau povești ca orice alt film și poate oferi cadrul formal pentru orice alt gen al filmului standard. Trebuie menționat că animația s-a făcut manual sau parțial manual până în anul 1995, când apare Toy Story, primul film animat integral pe computer, iar de atunci încoace această tehnică a câștigat aproape decisiv în preferințele publicului.

Înainte de a încheia un capitol care, pentru a putea să-l acoperim măcar parțial, ar avea nevoie de zeci de pagini, nu-mi mai rămâne decât să menționez câteva repere filmografice sau titluri notabile, spre exemplificare: Snow White and the Seven Dwarfs (1937), considerat încă cel mai bun film de animație al tuturor timpurilor, Pinocchio (1940), filmele Hedgehog in the Fog (1975) și Tale of Tales (1979) ale rusului Yuri Norshtein, filmele lui Hayao Miyazaki, Akira (1988), considerat cel mai bun anime (anime este filmul de animație japonez, un gen extrem de popular, poate cel mai popular gen de film al japonezilor), Grave of the Fireflies (1988), Who Framed Roger Rabbit (1988), considerat cel mai bun film hibrid (animație cu film normal), Beauty and the Beast (1991), The Lion King (1994), Ice Age (2002) sau WALL-E (2008).

Lumea filmului (part 13) – Neo-realism

După ce întrerupsesem înșiruirea de genuri tipice unori cinematografii naționale pentru a epuiza două din genurile de-o vârstă cu filmul, să revenim la un alt gen caracteristic unei industrii specifice: neo-realismul italian. Consensual numit neorealism, fără cratimă. Curentul neorealist se identifică nu doar cu cinematografia italiană, ci și cu epoca de aur a acesteia.

Cum și de ce? După căderea regimului fascist, filmul italian se descentralizează și începe un parcurs ascendent, de progres artistic. Similar curentului auteur din Franța, și cel neorealist a fost plăsmuit de câțiva cineaști adunați în jurul revistei Cinema. Aceștia simțeau nevoia unei revoluții în arta cinematografică italiană, ca o contra-reacție la filemele mainstream ale vremii. Astfel,     s-au raliat ideii că noul cinema italian ar trebui să se orienteze către subiecte și autori realiști, ai momentului, ai realității imediate. Caracteristicile distincte ale acestui nou val italian cristalizat în mișcarea neorealistă ar fi: poveștile în medii sărace sau ale clasei muncitoare, filmate la fața locului, adesea cu actori neprofesioniști, înfățișări ale realității societății italienești postbelice din viața de zi cu zi, cu precădere sărăcia, asuprirea, nedreptățile și depresia.

Cronologic, primul film neorealist este considerat Ossessione (1943), însă genul capătă celebritate datorită filmului Roma città aperta (1946), atunci când acesta câștigă Marele Premiu la Cannes. Deși curentul a fost de scurtă durată, practic ocupând spațiul temporal al unui deceniu, impactul a fost unul imens. Noul Val francez este poate cel mai de răsunet rezultat imediat al influenței pe care ideile neorealismului italian l-au avut asupra cinematografiei europene, iar apoi globale. De asemenea, tot mai mulți critici de film nutresc convingerea că neorealismului italian i se datorează separarea definitivă a cinematografiei de stilul clasic de producere a filmului și apariției cinemaului modern.

Nenumărate au fost motivele pentru care declinul neorealismului a survenit atât de repede și de abrupt. De la convulsiile sociale, până la preferințele publicului pentru producții mai optimiste. De la modificarea de perspectivă a filmului în general, care preferă una individualistă, comparativ cu cea socială a neorealismului. Până la apariția unor filme de tranziție (ale lui Fellini), care umbresc prin succesul lor reușitele curentului pur. Din aceste considerente uneori neorealismul nu e văzut decât ca un moment sitoric, o etapă, iar nu o mișcare, o școală, un curent de sine stătător. Cu toate acestea, capodoperele acestui ”moment” rămân în continuare filme de cotitură în istoria cinematografiei și repere ale revoluției către era modernă. Printre favoritele mele enumăr: Ladri di biciclette (1948), I Malavoglia (1948), Stromboli (1950), Umberto D. (1952) – cel care încheie practic acest capitol, o dată cu atacurile publice asupra proiecției.

Lumea filmului (part 12) – Horror

Celălalt gen artistic despre care spuneam că întrebuințează emoțiile publicului pentru a-i provoca o impresie puternică este genul horror, responsabil cu provocarea de răspunusi emoționale negative din partea privitorului. La noi, acest gen este cunoscut ca film de groază, deoarece cuvântul reflectă fidel senzația pe care cinematografia horror urmărește să o provoace: groaza, spaima, frica. Iar, ca principiu, genul filmului de groază include de fapt toate celelate categorii cunoscute sau asociate cu acesta – horror, thriller, monster, zombie.

Originea genului este indubitabil în literatură, sursa din care cineaștii timpurii ai genului s-au inspirat pentru a ecraniza ceea ce până atunci își puteau doar imagina. Subiectele predilecte ale genului sunt coșmarurile, fricile, fobiile, groaza spectatorilor și în deosebi necunoscutul. De regulă presupune interferența unui element supranatural malefic (personaj, siutație sau forță) cu planul real, cotidian. De pildă: fantome, extratereștri, vampiri, vârcolaci, demoni, fiare sălbatice, strigoi, vrăjitoare, monștri, zombie, canibali sau criminali, cu condiția de a respecta anterioara mențiune – aceea de a implica un element malefic ce terorizează situații sau persoane obișnuite.

Jocul de-a teroarea, de-a înficoșatul, de-a îngrozirea, este vechi de când filmul. Istoria lui este mai mult sau mai puțin liniară, delimitându-se în perioade marcate de mijloacele tehnice specifice momentului. Mențiunea specială este a apariției elemntului de suspans, o dată cu cinematografia lui Hitchcock, care va potența și va da o dimensiune nouă senzațiilor trăite de public, augmentând trăirile acestuia oferindu-i timp să poată anticipa emoția negativă puternică ce o va exerimenta la momentul terminus. Așa se naște thriller-ul, un gen anume de film care se joacă strict cu această capacitate de anticipație și care o exploateză la maximum.

În loc să ne perindăm prin toată istoria genului, prefer să ne oprim asupa câtorva exemple notabile și să lăsăm la latitudinea consumatorului de gen plăcerea de a explora pe mai departe. Pentru că trebuie spus, acest gen este unul cu public propriu, cei care nu gustă sau nu apreciază emoțiile provocate de acesta, preferă să-l evite și nu-i acordă atenție indiferent de subiect sau protagoniști. Așadar, iată câteva exemple concrete:

The Thing (1982), The Shining (1980), The Exorcist (1973) – unul dintre filmele adesea considerate cele mai reușite ale genului de până acum, Psycho (1960) – filmul clasic de căpătâi al genului, Jaws (1975) – thriller-ul prin definișie și filmul care a propulsat un gen distinct (blockbuster-ul), The Texas Chain Saw Massacre (1974), The Silence of the Lambs (1991), Saw (2004) sau Nosferatu (1922).