După ce întrerupsesem înșiruirea de genuri tipice unori cinematografii
naționale pentru a epuiza două din genurile de-o vârstă cu filmul, să revenim
la un alt gen caracteristic unei industrii specifice: neo-realismul italian. Consensual
numit neorealism, fără cratimă. Curentul neorealist se identifică nu doar cu
cinematografia italiană, ci și cu epoca de aur a acesteia.
Cum și de ce? După căderea regimului fascist, filmul italian se
descentralizează și începe un parcurs ascendent, de progres artistic. Similar
curentului auteur din Franța, și cel neorealist a fost plăsmuit de câțiva
cineaști adunați în jurul revistei Cinema. Aceștia simțeau nevoia unei
revoluții în arta cinematografică italiană, ca o contra-reacție la filemele
mainstream ale vremii. Astfel, s-au raliat ideii că noul cinema italian ar
trebui să se orienteze către subiecte și autori realiști, ai momentului, ai
realității imediate. Caracteristicile distincte ale acestui nou val italian cristalizat
în mișcarea neorealistă ar fi: poveștile în medii sărace sau ale clasei
muncitoare, filmate la fața locului, adesea cu actori neprofesioniști, înfățișări
ale realității societății italienești postbelice din viața de zi cu zi, cu
precădere sărăcia, asuprirea, nedreptățile și depresia.
Cronologic, primul film neorealist este considerat Ossessione (1943), însă
genul capătă celebritate datorită filmului Roma città aperta (1946), atunci
când acesta câștigă Marele Premiu la Cannes. Deși curentul a fost de scurtă
durată, practic ocupând spațiul temporal al unui deceniu, impactul a fost unul
imens. Noul Val francez este poate cel mai de răsunet rezultat imediat al
influenței pe care ideile neorealismului italian l-au avut asupra
cinematografiei europene, iar apoi globale. De asemenea, tot mai mulți critici
de film nutresc convingerea că neorealismului italian i se datorează separarea
definitivă a cinematografiei de stilul clasic de producere a filmului și
apariției cinemaului modern.
Nenumărate au fost motivele pentru care declinul neorealismului a survenit
atât de repede și de abrupt. De la convulsiile sociale, până la preferințele
publicului pentru producții mai optimiste. De la modificarea de perspectivă a
filmului în general, care preferă una individualistă, comparativ cu cea socială
a neorealismului. Până la apariția unor filme de tranziție (ale lui Fellini),
care umbresc prin succesul lor reușitele curentului pur. Din aceste
considerente uneori neorealismul nu e văzut decât ca un moment sitoric, o
etapă, iar nu o mișcare, o școală, un curent de sine stătător. Cu toate acestea,
capodoperele acestui ”moment” rămân în continuare filme de cotitură în istoria
cinematografiei și repere ale revoluției către era modernă. Printre favoritele
mele enumăr: Ladri di biciclette (1948), I Malavoglia (1948), Stromboli (1950),
Umberto D. (1952) – cel care încheie practic acest capitol, o dată cu atacurile
publice asupra proiecției.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu