Lumea filmului (part 19) – Cult și de artă

O altă categorie interesantă de cinema este filmul de artă, la fel ca cel experimental denumit adesea cinema de artă. Aici este vorba de un film specific, de nișă, în principiu producție independentă, cu aspirații serioase în domeniul artisticului vizual. Scopul acestui film este eminamente acela de a fi produs din rațiuni pur estetice, ignorând complet aspectele comerciale, pe subiecte ne-convenționale. Devine evident din capul locului că a defini sau a caracteriza specific un asemenea produs cinematografic este extrem de dificil și complex. Accentul cade cu precădere pe expresivitatea artistică, pe expunerea trăirilor și ideilor personajelor, în detrimentul narațiunii sau intrigii. O altă trăsătură particulară a filmului de artă este aceea că este adresat privitorilor avizați, care posedă suficiente noțiuni și experiență pentru a aprecia elementle sale artistice. Din acest motiv, cel mai des aceste producții sunt promovate doar de către critici simpatizanți și în rețele cinematografice specializate, cu precădere cinemateci sau programe culturale dedicate (e.g festivaluri).

Am putea încerca o trecere survolantă peste istoricul filmului de artă, care ar mai edifica cititorul cu privire la ce producții se încadrează în acest concept. Chiar dacă cineaștii nu au conștientizat apartenența la un curent aparte de film – nu se considerau producători de film de artă – câteva apariții notabile ale cinematografiei de până la Al Doilea Război Mondial se disting net în acest portofoliu: The Passion of Joan of Arc (1928), Un chien andalou (1929), Battleship Potemkin (1925). Avem apoi anii ’50 de tranziție între era classică și Noul Val. De aici reținem câteva titluri precum: La Strada (1954), Ordet (1955), Wild Strawberries (1957) sau Ashes and Diamonds (1948) în Occident, sau The Apu Trilogy (1955–1959), Tokyo Story (1953) sau Ugetsu (1953) în Orient. Urmează apoi Noul Val Francez, un cinema al artei prin definiție, cel care caracterizează întreaga perioadă de până la sfârșit de ani ’70. Titluri de referință: À bout de souffle (1960) și tot ce a urmat, dar nu numai, Blowup (1966), Persona (1966), 8½ (1963), Andrei Rublev (1966), 2001: A Space Odyssey (1968), The Color of Pomegranates (1968), A Clockwork Orange (1971),  Solaris (1972) sau Taxi Driver (1976). O dată cu apariția casetei video și cu revoluția culturală a anilor ’80, apar reorientări și în direcția filmului de artă, care devine mai radical, mai intelectual. Câteva exemple: Man of Iron (1981), The Decalogue (1988), Fanny and Alexander (1982) sau Blue Velvet (1986). Cu anii ’90 intrăm în era contemporană a filmului de artă, care exploreaza cam același filor până în prezent. Menționez doar câteva: My Own Private Idaho (1991), To Live (1994), Short Cuts (1993), The Cremaster Cycle (1994–2002), Satantango (1994), Three Colors trilogy (1993–94), Elephant (2003), Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (2010) sau The Tree of Life (2011).

În același registru aș plasa și discuția despre filmul cult. Fiind mai mult o etichetă, decât o tipologie, se referă la acele producții care dezvoltă un adevărat cult în jurul lor, o categorie de fani împătimiți. Practic, sunt acele filme care germinează propria subcultură, spectatori pătimași și referințe dese. Discuția despre cum se poate încadra analitic și critic filmul cult este interminabilă, ceea ce definește ca trăsătură un film cult variază de la gen sau temă, până la public și audiență. În orice caz, acele producții care și-au creat propriul cerc de fani împătimiți și care au căpătat statut de clasic datorită subculturii care le-a împresurat, se încadrează în această categorie.

Înainte de anii ’70 nu s-a folosit termenul de film cult pentru a desemna asemenea producții, iar de atunci încoace critica l-a aplicat arbitrar ori de câte ori un anume film un film a dezvoltat un grup de spectator fideli. Mai nou, uneori termenul este folosit exagerat chiar înainte de a se lansa unele filme despre care se spune că vor devein ulterior filme cult clasice. Concret, despre ce filme vorbim? Câteva exemplificări relevante: Nosferatu (1922) e poate cea mai timpurie referință, The Big Lebowski (1998) fiind poate cea mai de amploare, Mad Max (1979), Emmanuelle (1974), Night of the Living Dead (1968), sau intrăm pe tărâmul greilor, seriile Star Wars sau The Lord of the Rings, ori The Matrix (1999), Plan 9 from Outer Space (1958), Pulp Fiction (1994), RoboCop (1987), The Rocky Horror Picture Show (1975), Enter the Dragon (1973) sau franșiza Terminator.

Lumea filmului (part 18) – Experimental

Deși per ansamblu am putea spune că am epuizat analiza genurilor stilistice ale creației cinematografice, nu putem afirma totuși că am isprăvit cu lumea filmului. Dincolo de încadrări stilistice, sau tehnice, dincolo de genuri ale filmului, mai există niște clasificări despre care se impune a vorbi, înainte de a putea considera expunerea exhaustivă. Acestea țin mai degrabă de tipuri sau stiluri cinematografice, decât de genuri ale filmului. Astfel, avem în vedere filmul experimental, filmul cult și filmul de artă. Câteva noțiuni despre fiecare în parte vor fi edificatoare.

Filmul experimental, în fapt, un adevărat cinema experimental, ține de un anume tip de cinematografie care presupune un amestec de diverse arte vizuale și film. De bună seamă, este un tip de cinema provenit din filmul de avant-gardă și cel independent de la începuturile Secolului XX. Caracterizat adesea prin lipsa unei narațiuni liniare, tehnici sau subiecte abstracte, buget redus sau cu finanțare independentă, cu elemente de artă contemporană, ne-convențional,controversat sau provocator, realizat de diverși artiști care activează și în alte domenii ale artei, sau folosit ca mediu de expresie a creativității artistice a unor cineaști specifici, aproape întotdeauna dedicați categoriei și feriți de cinematografia mainstream. Scopul final al producătorilor de film experimental ar fi acela de a împinge privitorii, consumatorii de cinema, către o relație mai intimă, mai personală și mai conștientizată cu filmul.

Din punct de vedere istoric, îi identificăm originile în avant-garda artistică a anilor ’20 din Europa, alături de efervescența curentelor artistice manifestate în diverse domenii ale culturii. Apoi, o dată cu maturizarea cinematografiei și a industriei de film, avem de-a face cu apariția unor cineaști nesatisfăcuți de exprimarea artistică a cinematografiei mainstream de peste Ocean, ceea ce duce la o avant-gardă americană de producție proprie, care preia și transmite mai departe curentele sau influențele celei europene. Acest apogeu se întinde până în anii ’60, după care cinematografia în sine intră într-o etapă mai puțin constantă și productivă, filmul experimental suferind varii transformări stilistice notabile. Apoi, filmul experimental s-a politizat, s-a constituit ca unealtă de propagandă pentru diferite curente sau mișcări artistice și sociale, cu toate acestea însă i-a fost într-un final recunoscută valoarea și rostul în formarea și dezvoltarea artei cinematografice, iar critica i-a conferit un loc privilegiat în preferințele sale.

Influența cinema-ului experimental poate fi găsită în varii producții de film, însă nu numai. Filmul experimental este considerat o influență semnificativă la dezvoltarea videoclipurilor muzicale sau a spoturilor de publicitate, de pildă. Iar când vorbim de filmul experimental, foarte rar putem pronunța titluri de referință, precum în cazul genurilor artisitice, pentru că aici avem de-a face cu cineaștii, în primul rând, și cu producțiile lor per ansamblu, în al doilea rând. Printre favoriți aș enumera Jonas Mekas, Dziga Vertov, Luis Buñuel, Maya Deren, Kenneth Anger, Andy Warhol, David Lynch, Jean Cocteau, Gus Van Sant și mulți alții...

Lumea filmului (part 17) – Epic

Ajungem la finalul analizei critice asupra genurilor filmului, asupra felului în care diverși cineaști au ales să spună o poveste, să ecranizeze un subiect. Motiv pentru care am ales să las pe final un anume stil cinematografic, despre care încă se dezbate dacă este sau nu un gen anume. Americanii îl numesc epic, însă traducrea lui corectă în română ar fi epopeea. Pentru că epopeea este genul literar care a reprezentat inspirația pentru cineaștii care și-au asumat ambiția de a realiza aceste supre-producții. Și, de asemenea, împărtășește caracteristicile proprii tot cu aceasta. Pentru că filmul epic (epopeea cinematografică) presupune un spectacol amplu, amplificat cu povești de largă întindere, decoruri vaste și buget impresionant, care cel mai adesea se concentrează pe istorisirea aventurilor unui personaj eroic. `

Genul are o istorie veche aproape de când filmul, de fapt imediat după ce au apărut primii cineaști în sensul propriu al cuvântului, vor apărea și cei ambiționați să amplifice experiența cinematografică la cotele maxime. Apogeul îl va atinge în anii ’60, atunci când au fost produse unele dintre cele mai extravagante filme ale genului, prin colaborări ample dintre Hollywood și multe alte industrii mari de cinema. Ulterior, din pricina costurilor, precum și a riscurilor, investițiile de anvergură s-au mai domolit, însă genul rămâne mereu în actualitate și reclamă cote record de audiențe la aparițiile notabile. Tehnologia CGI (imagini generate de computer) a revitalizat recent întregul gen, permițând explorarea unor ecranizări la limita imposibilului.

Deși greu de identificat ca gen de sine stătător, controversat adesea de critică, are totuși și subdiviziuni specifice. Astfel, putem vorbi despre epopeea istorică (nenumărate filme despre Roma, Egipt sau ale formării națiunilor moderne), cea religioasă (ecranizări ale Bibliei, vieții personajelor religioase), legendară (care își trag inspirația din mitologie, folclor, literatură fantastică), de război (de la poveștile infinitelor războaie, până la ecranizările marilor cărți de război) sau SF (unul dintre cele mai populare sub-genuri, care numără și cei mai devotați fani).

S-ar cădea și câteva exemple concrete, pentru a exemplifica și poate a lămuri mai bine despre filmele care se încadrează în această categorie particulară. Atunci, doar câteva dintre titlurile preferate, orientativ: Quo Vadis (1951), Ben-Hur (1959), Lawrence of Arabia (1962), Doctor Zhivago (1965), 2001: A Space Odyssey (1968), The Message (1976), The Mahabharata (1989), Titanic (1997), Saving Private Ryan (1998), The Passion of the Christ (2004), seria Star Wars, trilogia The Lord of the Rings.