Lumea filmului – Anexă

De-a lungul timpului, filmul s-a împărţit, clasificat şi segmentat în atâtea categorii, genuri şi tipuri, încât e practic imposibil să le cerni pe fiecare în parte sau să le epuizezi într-o antologie critică. Luat separat, chiar fiecare gen se ramifică în mai multe sau mai puţine sub-genuri, nişe către care diverşi cineaşti s-au îndreptat. Cu toate acestea, am considerat mereu că filmul poate fi categorisit pe genuri numai prin criterii artistice, prin inovaţia creativă a celor care le produc. Spun acest lucru pentru a justifica modul în care mi-am clasificat eu analiza cinematografiei de-a lungul istoriei sale ca artă distinctă. Pentru că există multă dezbatere pe marginea unor altfel de departajări ce ţin de tehnica filmului, pe care critica le menţionează tot ca genuri ale filmului, însă pentru mine sunt clasificate astfel pe nedrept.

Să mă explicitez: pentru mine există două modalităţi de a tranşa creaţia cinematografică – una artistică, şi alta tehnică. Artistice sunt cele abordate până acum, cele care fac referire la inovaţii ale producătorilor în cadrul aceluiaşi suport tehnic. Mai precis, având cu toţii acelaşi cadru de lucru (pelicula, decorul, actorii, povestea, sunetul), au ales să le întrebuinţeze diferit, dezvoltând astfel genuri particulare de manifestare artistică. Unii au preferat să spună o poveste într-un mod care îngozeşte publicul (filmul horror), alţii într-unul care distrează audienţa (comedie); unii au fost subtili, insinuoşi, subversivi în a prezenta subiecte tabu (noir), pe când alţii le-au înfăţişat explicit (adult); unii s-au rezumat la a expune ca martori obiectivi o realitate nealterată (documentar), pe când alţii au preferat să redea vizual lucruri din ireal, suprareal sau fantastic (SF). Pentru unii, aceeaşi poveste a degradării condiţiei umane se putea spune într-un cadru sălbatic (western), pentru alţii şi urbea putea la fel de bine constitui cadrul propice acestei intrigi (gangster). Sau, chiar genurile în care aspecte marginale (sunetul, efectele speciale) preiau prim-planul pentru a reprezenta mijlocul cel mai la îndemână cineastului de a-şi ecraniza povestea (musical, animaţie).

De cealaltă parte, există departajările de ordin tehnic, dincolo de orice aspect artistic, şi separat de acesta. În această categorie avem filmul de scurt sau lung metraj, filmul mut şi cel sonor, filmul alb-negru, sepia sau color, filmul normal sau 3D, cel de pe peliculă sau digital, filmat în format wide sau standard, autohton sau în limbă străină, şi aşa mai departe, specificaţiile fiind nenumărate. Important pentru mine a fost însă mereu a sublinia că aceste încadrări tehnice nu interferează cu cele artisitice. Ok, aici sar toţi criticii de film în sus şi spun că e tot măiestria artistică responsabilă de cum se manevrează aceste mijloace tehnice. Da, sunt perfect de acord, dar asta nu înseamnă că filmele se pot departaja ca genuri pe baza încadrărilor tehnice. Pentru modelul meu de clasificare, genurile filmului ţin de inovaţia cratoare, de latura artistică, iar nu de încadrări tehnice. Pentru că tehnica limitează, pe când artisticul nu. Un film poate fi numai scurt sau numai lung, ori e mut, ori e sonor, nu amândouă deodată, nu poate fi în acelaşi timp 3D şi normal, nu poate fi în acelşi timp şi digital şi pe peliculă, doar separat; însă un film poate fi în acelaşi timp şi gangster şi noir, poate fi şi SF şi de animaţie, la fel cum poate fi şi una şi alta, separat. Personajul poate vorbi fie limba autohtonă, fie o limbă străină, nu ambele concomitent, însă poate fi şi tragic, şi comic, în acelaşi timp. Tehnica e ceva la îndemâna oricui, creativitatea, inovaţia, e rezervată strict artistului. De aceea, filmele le departajez numai pe baza aspectelor de care se face responsabil artistul.