Lumea filmului (part 20) – Autohton

Despre filmul românesc, cât și despre istoricul acestuia, au curs fluvii de cerneală și tuș. Câți autori, atâtea teorii, atâtea păreri. Nu doresc și nu intenționez să stârnesc o nouă polemică sau să rezolv vreuna existentă. Însă, ar fi incomplet să abordăm povestea filmului, fără să acordăm atenția cuvenită cinematografiei autohtone, semnificativă, idiferent de opiniile pro sau contra. Și atunci, cel mai folositor lucru ar fi să spunem două vorbe despre fapte.

Deși tehnologia de film ajunge și la noi relativ recent după ce aceasta a fost oferită lumii de frații Lumière, filmul are nevoie de câteva decenii până să ia avânt pe drept cuvânt în spațiul românesc. Cel mai vechi film românesc s-a numit Amor fatal (1911), însă deocamdată rămâne pierdut. În schimb, cel de-al doilea - Independența României (1912) – s-a păstrat bine și este considerat capodopera vremii sale. Perioada din prima jumătate de Secol XX a fost marcată de dificultăți financiare și de producșie, dar și de nennumărate colaborări cu cinematografii străine, din care au rezultat câteva producții apreciate nu doar de către publicul autohton – exemplul meu preferat este Cătușe roșii / Odessa in fiamme (1942). Iar un alt favorit personal al perioadei este Haplea (1927), singurul film mut de animație păstrat.

Aproape de mijlocul veacului cinematografia română cunoaște o schimbare radicală în istoria evoluției sale, o dată cu publicarea decretului din 1948 prin care industria de film era naționalizată, decret rămas în vigoare până în 1990. Cu toate acestea, epoca aceasta a fost marcată de producții rămase clasice în povestea filmului românesc, atât în ceea ce privește filmul pentru copii, cel de animație, cel istoric sau comediile, cât și ecranizările unor opere literare de notorietate. Doar câteva repere ce-mi vin la îndemână: La Moara cu noroc (1957), Scurtă istorie (1957), Pădurea spânzuraților (1964), De-aș fi… Harap Alb (1965), Dacii (1966), Reconstituirea (1969), Baltagul (1969), Proba de microfon (1979), Dumbrava minunata (1981), Maria-Mirabela (1981), Secvențe (1982), Glissando (1985), seriile Brigada Diverse, Haiducii sau ale comisarului Moldovan sau ecranizările după Caragiale.

Cinematografia de după 1989 pare la o primă vedere haotică, rătăcită, care nu știe la ce să se uite mai intens: către trecutul ultimilor 40 de ani din comunism sau către viitorul incert al democrației. Refulează în filmul anilor ’90 toate manifestările reprimate, cenzurate sau interzise până atunci. După care, cineaștii proaspăt apăruți, fără să fie conștienți de asta, coagulează eforturile lor artistice într-un nou val al cinematografiei românești, care va aduce și cea mai largă și consistentă recunoaștere pe plan internațional a valorii producțiilor acesteia. Exemplele care-mi vin cel mai repede în minte ar fi: Filantropica (2001), Occident (2002), Moartea domnului Lăzărescu (2005), A fost sau n-a fost? (2006), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) sau Poziţia copilului (2012).

În loc de concluzie: pentru mine, evident, întrebarea care s-a conturat în minte la sfârșitul acestui întreg parcurs prin lumea filmului și genurile sale artistice, a fost – noi am contribuit cu ceva semnificativ, distinct, la povestea filmului din întreaga lume, există măcar un gen pe care noi l-am scos în lume și de care să putem fi mândri? Este foarte greu de dat un răspuns definitiv sau avizat la o întrebare lăsată în suspensie până și de critica de specialitate (de la noi, sau nu). Însă, scotoceala mea personală mi-a furnizat la un moment dat un posibil răspuns, am reușit să găsesc un anume gen de film poate unic, dar cu siguranță marginalizat sau nebăgat în seamă. După părerea mea, filmele lui Gopo din seria Maria Mirabela au o particularitate unică, ce le încadrează într-un gen propriu, sepcific: aceea că sunt basme ecranizate în filme fără personaj negativ. Păcat doar că nu a fost promovat mai cu succes, lumea (și cea a filmului) ar avea nevoie de mai multe asemenea producții.