Monștri. (2019) Punct

Există într-adevăr o dramă prin care trec indivizi sau cupluri care sunt sfâșiați între două naturi conflictuale ale personalității lor. În general, acești oameni își poartă singuri lupta între ce sunt și ce vor să fie, mai bine zis ce sunt și ce ar trebui să fie. Sunt și situații în care acești oameni se deschid, împărtășesc, împart povara asta cu partenerul lor de viață. Lucru care, paradoxal, nu simplifică, nu face totul mai ușor, ci dimpotrivă. Fiindcă ajung amândoi împovărați de situație în egală masură, greutatea nu se înjumătățește doar pentru că e împărțită. În multe cazuri, problema e fie o dependență (de droguri, de jocuri/pariuri, de alcool, de sex, de muncă), fie o preferință (opțiuni sexuale, religioase, stil de viață, manii etc). Pot fi și altele, dar țin strict de lucruri dincolo de intimitate, mult mai adânci în miezul ființei, atât de personale încât nu pot fi nici negate, nici combătute. Și de aici drama luptei cu sinele, și apoi drama celuilalt în lupta sa cu acceptarea. Pentru că rațiunea, modelată de mediul socio-cultural în care creștem și ne dezvoltăm, se opune cu maximă rezistență acolo unde firea naturală e diametral opusă educației. Asemenea drame nu veți întâlni în comunitățile în care nu sunt condamnabile prin setul de valori inoculate indivizilor componenți. Iar pentru acești oameni oricum contează mai puțin judecata societății, pentru că adevărata ceartă o au cu propria conștiință, cu propria fire, cu vocea interioară, de care nu se pot ascunde, feri, izola, ca și de restul societății.

Asta este premiza pe care se construiește (sau se vrea construi) filmul ”Monștri.” (1). Asta încerca să ne spună și autorul lui, Marius Olteanu, în discuția avută după proiecție. Cu mențiunea că din toată drama asta el dorește să reliefeze sentimentul extrem de puternic de iubire dintre doi parteneri care înfruntă reciproc provocările survenite odată cu o asemenea situație. Regizorul subliniază îngroșat că numai o iubire adevarată, un sentiment autentic și deplin, poate face sa ramână sudat un asemenea cuplu. Lucru de necontestat, numai că eu (și multi alți spectatori prezenți) n-am văzut asta în film. Deși pentru asta venisem. Pe rând însă, mi s-au sfărâmat toate așteptările: eram curios cum se poate transmite și ecraniza conflictul interior al unui asemenea om, apoi cât de tragic i se năruie toate construcțiile sociale tocmai pentru că sunt întemeiate pe neadevăruri, iluzii, aparențe, falsuri, blestemând mereu soarta, dar conștient că nu-i este nimeni altul vinovat decât el însuși; eram curios să văd ecranizată o introspecție și în zbuciumul lăuntric al acelui partener conștient și asumat, dincolo de dilemele existențiale superficiale inițiale, dincolo de refulările inerente de mai apoi; eram curios să descopăr sentimentul pur, autentic, surprins în deplină manifestare, fie intuit din tocmai aceste manifestări, fie strălucind orbitor din tot mormanul ăla de mizerii.

Pentru privitorul interesat de așa ceva, cel care are acumulate în biografie niște experiențe de viață, care a cunoscut o paletă mai largă de sentimente (pozitive și negative) și poate recunoaște și distinge dragostea de multele sale avataruri, filmul este o decepție, impresia pe care o lasă este de superficialitate, o primă parte care pornește bine închegată și de la o idee solidă, dar care eșuează pe parcurs. Sunt prea multe elemente de marketng ieftin încât să fie considerate accidentale, e prea mult ambalaj țipător, dar fără un conținut consistent. Toate elementele componente sunt alese parcă intenționat ca să provace controverse, furori: de la scena de sex gay, până la taximetristul mitocan, sau vecinul imbecil de bloc, ori mămăița conservatoare și comunistă fixată pe făcutul de copii, inclusiv coloana sonoră cu care fanii să aocieze filmul. Apoi nenumăratele referințe cu tentă religioasă, care supraîncarcă filmul, fară să aibă un substrat intenționat.

Filmul are în schimb și un mare merit, și ar fi cinsit să-l pomenesc. Surprinde cu acuratețe psihanalitică tendința sălbatică a depersonalizării relațiilor sexuale aferente epocii Tinder. Necunoscuți care se găsesc și se cuplează impersonal, trec direct în intimitatea sexuală fără tranziție, fără apropiere, fără să se cunoască, întocmai pentru a profita de complicitatea anonimatului care facilitează o interacțiune total carnală. Cineastul are intuiția necesară unui artist de a înțelege criza umană din spatele acestei tendințe și sper să cultive acest simț ascuțit, pentru că de acolo ar putea trage tematici cu adevărat relevante în cinematografie. De fapt, filmul dacă ar fi fragmentat în câteva scurt-metraje izbutite (prima parte chiar este un scurt-metraj de sine stătător, germenele întregului proiect ulterior) ar funcționa mai bine decât un tot ambițios. 

Până la urmă, ambii protagoniști se dovedesc a fi niște escroci sentimentali, iar legătura (bolnăvicioasă) dintre ei n-are nimic de-a face cu iubirea adevarată și pură. Iar degetul acuzator îndreptat imprecis către public de către cele două personaje vrând să ne spună că de fapt „monștri” suntem noi, privitorii, care punem etichete, și nicidecum ei doi care se iubesc fără să țină cont de ele, nu mi se pare deloc elegant, și nu m-a îndemnat la auto-reflecție, nu mi-a declanșat procese de conștiință, mi-a provocat doar deranj. Pentru că, daca acest pariu nu funcționează, dacă în public nu ai spectatori conservatori, tradiționaliști, judgemental, biased, etc, personajele riscă să ramână exact așa cum le spune titlul – niște „monștri”.

(1): https://www.imdb.com/title/tt8986808/