Recurs la identitate

Am adesea senzaţia că pe noi, românii, în general ne stânjeneşte tot ce ne este propriu, autohton, specific. Ne jenează identitatea noastră de cele mai multe ori mai ceva ca nişte straie de lână purtate pe pielea goală. Ne este ruşine cu tot ce-i al nostru de parcă am fi nişte fete fecioare care-şi etalează lenjeria când o spală. Valorile, tradiţiile, obiceiurile, cultura, personalităţile, istoria, credinţele noastre proprii ne sfiim să le purtăm cu fală-n lume de parcă ne decad în ochii celorlalţi, ne dau un sentiment de înapoiere, un complex de inferioritate, de care zic că ar fi cazul să ne debarasăm, să ne maturizăm şi să înţelegem că o identitate numai acestea ţi-o pot conferi.
Concret, aplicat la domeniul cinematografiei, unde bat: după Revoluţie nu ţin minte să fi văzut vreun film făcut de noi despre momente de însemnătate din parcursul nostru istoric, nici ecranizări după autori clasici sau după capodopere ale literaturii autohtone, nici filme inspirate din miturile, credinţele, obiceiutile, tradiţiile noastre populare. Ne-am cam împidicat de momentul 1989 şi nu-l mai putem depăşi. Eu unul sunt sătul de filme despre Revoluţie sau comunism, aşa cum deja m-am săturat de filme despre nefericita viaţă din tranziţie.
De unde înverşunarea? Aud foarte des în jurul meu invective la adresa "imperialismului" american/occidental, la bombardamentul propagandistic pe care aceştia îl fac dinspre vest peste noi cu valorile, tradiţiile, istoria lor. Că deja Halloween sau Valentine's le cinstim mai cu sârg decât Marţişoarele sau Sfinţii neaoşi. Însă, mai de fiecare dată am replicat că vina pentru că puştimea de la noi ştie mai bine ce e 4 iulie decăt ce e 1 decembrie nu o poartă neapărat maşinăria de marketing hollywood-iană, ci este în mare vina noastră. Da, 99% a noastră. Educaţia le-o facem în dorul lelii, societatea nu le oferă niciun fel de repere sau modele, familia îi creşte fără tradiţii, iar cultura nu există ca să-i îndrume.
Câte filme ale noastre putem pune în contra partidă la viitura occidentală? Avem noroc că suntem o naţie creştină şi că, spre deosebire de Paşte, Crăciunul e unu pentru toţi, că alfel cred că împodobeam brazi şi ne îmbrăcam în crăciuniţe şi dacă eram taoişti. Fără să mai adaug cât de perpendiculare sunt filmele despre Crăciun cu Sărbătoarea în sine. Dar despre superficialitatea lor nu e locul discuţiei aici. Ideea la care mă întorc e alta: noi câte filme despre Crăciun am făcut, sau despre Dragobete, sau Mărţişor, sau Sânziene, sau Sf. Nicolae, sau Moş Ene, sau despre orice obicei-tradiţie-credinţe populare om mai avea noi?! Am făcut unu-două filme despre daci, unul despre Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş, Ştefan, Horea, Bălcescu, Ecaterina Teodoroiu, Tudor, Regele Carol... Şi, gata, am epuizat toată istoria, subiectul nu mai prezintă interes? Avem Moromeţii, Ion, Padurea Spânzuraţilor, Ultima noapte..., Baltagul, adaptările după Caragiale, Harap-Alb, Amintirile lui Creangă, Moara cu noroc şi încă o mână, iar cu asta putem spune că am epuizat literatura şi capodoperele ei? O Ciuleandră, filmele cu Haiduci şi cu asta cam epuizăm cultura populară. Are sens să trecem în revistă câte filme se fac numai într-un singur an pe domeniile astea în afară?! Nu pretind aşa ceva, dar măcar de peste 20 de ani cred că măcar unul - de sămânţă - îşi găsea locul şi rostul.
Având datele de mai sus cred că este inutil să îi mai arătăm cu degetul pe "imperialişti" pentru sărăcia dinlăuntrul nostru. Nu suntem deloc singura ţară în care-şi exportă "chestiile". Diferenţa este că un neamţ sau un francez îşi cunoasc foarte bine identitatea şi nu rătăcesc prin pustiu încercând să şi-o regăsească de 20 de ani...

Titlu original sau neaoş?

The Young and the Restless... A ajuns la peste 10.000 de episoade, dar nu asta m-a fascinat pe mine mereu la filmuleţul ăsta (îi zic filmuleţ din motive personale), ci faptul că de atâţia ani încă mă distrez de fiecare dată când îl văd la TV tradus "Tânăr şi neliniştit". Recunosc că nu am atestat de traducător, recunosc că nici măcar nu am studii de specialitate în limbi străine, însă recunosc că am întrebat înainte să spun asta: traducerea corectă nu e cea de mai sus, de fapt este ceva de genul "cei tineri şi cel neliniştit"...

Într-adevăr, cam mult dichis, pretenţii mult prea exagerate, ar putea spune unii, până la urmă traducerea sună foarte bine, s-a impus, s-a transformat într-un adevărat brand în sine, cel care i l-a inventat cred că e mândru de treaba pe care a făcut-o şi mi-ar argumenta în fel şi chip că e o traducere reuşită, ba chiar corectă. Şi pe bună dreptate, nu este poate nici pe departe cea mai nefericită traducere a unui titlu de film distribuit în audio-vizualul de la noi, iar argumentele semantice sunt poate cele mai puţin relevante sau demne de luat în seamă când vine vorba de capacitatea de a traduce cu succes un titlu de film străin.

Am stat şi am meditat îndelung la problema traducerii titlurilor atunci când se pregăteşte difuzarea lor către publicul autohton. Am avut două nelămuriri: 1. cine este implicat în acest proces şi 2. dacă este de dorit traducerea titlului original? Pot să spun încă de la început că nu am putut găsi răspunsuri satisfăcătoare niciuneia dintre întrebări, aşa că dacă nu vă interesează o discuţie pur speculativă în continuare, ceea ce o să urmeze s-ar putea dovedi plictisitor...

Să le luam pe rând. Cine, ce, cum? Legislaţia zice în felul următor: documentaţia pentru înregistrarea unui film la registrul cinematografiei o pregăteşte distribuitorul, acesta fiind de asemenea şi cel care stabileşte titlul filmului (fie îl păstrează pe cel original, fie sub alt titlu). Asta pentru mine explică multe, deoarece se pare că distribuitorul este responsabil de titlul sub care acel film va fi difuzat în cinema, TV sau DVD etc., în spaţiul comercial românesc. Nu cred că are sens să ne întindem la inşiruirea atâtor exemple de rateuri în ce priveşte titluri adaptate sau traduse neinspirat când vine vorba de filmele care-au pătruns în circulaţie.

Mai interesantă mi s-ar părea o discuţie pe tema necesităţii traducerii sau schimbării titlurilor unei producţii străine atunci când aceasta se difuzează publicului român. Aici e greu, subiectul e pătimaş. Filmul e doar o ultimă sau recentă adăugire la un mai lung şir de manifestări culturale care trec prin aceeaşi soartă: cărţi, tablouri, statui, piese de teatru, opere, poveşti, melodii, poezii şi aşa mai departe... Titlurile lor au fost din totdauna traduse sau adaptate pentru publicul interesat. Mie unul mi se pare că se pierde mult din esenţă prin traducere şi un exemplu interesant e Wo hu cang long (2000), tradus mot à mot drept "Crouching Tiger, Hidden Dragon", iar în romînă "Tigru şi Dragon". Dar, din nou, asta ţine de subtilităţi semantice rafinate şi toată lumea o să considere că sunt prea exigent. Problemele apar când Children of Men (2006) este distribuit drept "Copiii Tatălui" (cu majusculă Tatălui) - aici frizăm prostia, dacă e să-mi exprim o părere libertină.

Cert e un lucru: cei care se ocupă de treaba asta nu dau dovadă întotdeauna de cea mai competentă sau avizată traducere posibilă, ba din contră, par amatori în cel mai bun caz. Nu am reuşit să descopăr dacă producătorii unui film au vreun cuvânt în privinţa titlurilor sub care acestea vor fi distribuite oriunde în lume, dacă marketing-ul lor are în vedere şi aspectul ăsta, sau se oferă un titlu alternativ de circulaţie internaţională şi restul se descurcă la nivel local? Există oare studii făcute pe acest subiect, cât de mult sunt influenţaţi spectatorii de titlul unui film, cât de mult succes ar avea cu alt titlu decât cel oficial, sau dacă ar fi scăzut încasările în cazul în care ar fi fost distribuit doar cu titlul original? Pentru că dacă e irelevant, nu văd de ce se mai agită, iar dacă e relevant, nu înţeleg de ce nu folosesc oameni mai competenţi?!...

Brand – Logo – Siglă

Dacă citim rândurile astea, înseamnă că suntem consumatori de film, iar dacă filmele sunt produse cu care ne delectăm timpul liber, atunci probabil că mai mergem (unii rar, alţii mai des) şi la cinema, iar dacă vizionăm filme la cinema cu siguranţă nu am ratat genericul de început al filmelor respective. De câte ori am văzut logo-urile cu care se afişează marile studiouri înainte de începutul filmulu fără a ne pune întrebarea care e povestea din spatele lor?... Cum îl cheamă pe leul de la MGM, cum se numeşte muntele de la Paramount, ce e statuia de la Columbia etc.?...

Am să discut numai despre cele mai celebre, cele pe care cu siguranţă le cunoaştem cel mai bine şi pe care probabil următoarea dată când ne aşezăm pe scaun la film le vom recunoaşte. În ceea ce priveşte marile companii (studiouri), avem două categorii: granzii şi restul lumii, ca să folosesc termeni accesibili. In prima categorie îi avem pe 20th Centurz Fox, RKO Pictures, Paramount Pictures, Warner Brothers, Metro-Goldwyn-Mayer, Universal Pictures, Columbia Pictures şi United Artists. Apoi, Touchstone, Jerry Bruckheimer, Walt Disney, TriStar şi alţii intră in cealaltă categorie, deşi e discutabilă anvergura lor.

Şi totuşi, de câte ori v-aţi pus întrebarea de la ce vine Metro-Goldwyn-Mayer, de pildă? Sincer, eu cred că adesea, numai că, filmul respectiv începea imediat după aceea şi uitam complet de întrebare. Pe mine însă m-a neliniştit curiozitatea şi ulterior. Aşa că, pentru cei care au nişte întrebări fără răspuns, mă străduiesc să ofer câteva.

Prefer să le luăm în ordine inversă, începând cu categoria a doua, şi să incheiem cu greii, „the Majors”, cum i-a numit revista Vanity. Şi vom exemplifica grafic, pentru o mai bună înţelegere. Aşadar, de exemplu să zicem Jerry Bruckheimer. Pare un adevărat mister – nimeni nu prea ştie sau nu dă o informaţie clară pentru care J.B. a ales neapărat acest design. Cu toţii ştim despre ce e vorba: un drum pustiu, într-o atmosferă de crepuscul, şi un copat ameninţat de o furtună urmează a fi trăznit în plin. Am studiat istoria acestui logo şi nu am desluşit mare lucru. El apare în 1996 pentru prima dată la filmul Con-Air. Înainte însă de acest logo J.B. producea filme împreună cu Don Simpson, iar logo-ul celor doi însuma forţa impresionantă a două fulgere concentrate într-un punct, care logic vrea să ne spună că cei doi îşi descarcă energia creatoare în respectivul proiect. Ulterior nu mai avem decât un singur fulger care loveşte un copac... Multe înţelesuri, dar nimic concret...

 

 

Am început cu acest logo pentru că este cel mai enigmatic. Şi dacă v-am stârnit curiozitatea, să trecem la ceva mai accesibil. Ca de pildă Walt Disney Pictures. Logo-ul companiei a evoluat de-a lungul timpului iar ceea ce se vede astăzi reprezintă fie o variantă stilizată, fie o imagine de sărbătoare, a celebrului Castel Disney din centrul parcului lor tematic. I se mai spune şi Castelul Cenuşăresei şi are ca inspiraţie un număr mare de castele adevărate, precum şi câteva din filme de animaţie de gen.

 

 

Un alt celebru studio care şi-a transformat logo-ul în reper cultural este TriStar Pictures. Pegasul neschimbat al celor de la TriStar este uşor de recunoscut. Calul care a reprezentat modelul iniţial pentru acest logo era un pur sânge arab pe nume TNT Debut şi modelele schiţate sau animate ulterioare l-au folosit drept şablon. Nu există o explicaţie oficială pentru care acest simbol a fost folosit, însă poate avea legătură cu zeitatea greacă despre care se ştie că produce un izvor din orice atinge, precum şi că ar fi purtătorul fulgerului lui Zeus.

Să avansăm în sfârşit spre liga celor mari. Desigur, poate părea curios că numele RKO Pictures apare printre ei, deşi multora nu le spune nimic. Într-adevăr, această companie îşi încheie activitatea de producţie la finele anilor 1950, după ce magnatul Howard Hughes o duce spre faliment. Înainte însă de această dată era în prima ligă a studiorilor de producţie americane şi cu siguranţă o treime din marile filme clasice le veţi regăsi în lista lor. Au însă un logo faimos pe care cinefilii obişnuiţi cu filme de epocă îl recunosc uşor: globul pamântesc cu o uriaşă antenă radio (Tesla) care emite. 

 

Universal Pictures şi Warner Brothers nu prezintă un caz aparte. Pământul văzut din spaţiiu este folosit cu precădere de Universal, iar sigla WB este arhi-cunoscută. Ce este mai puţin cunoscut ar fi că Warner Bros. este compus din patru fraţi: Jack, Harry, Albert şi Sam.

Nici despre 20th Century Fox nu putem spune prea multe lucruri în ceea ce priveste design-ul, decât că, dacă vom fi atenţi la filme mai vechi, uneori cifra 0 este puţin nefirească. Cu siguranţă însă marca distinctă a lor rămâne melodia ce acompaniază imaginea, celebra fanfară imposibil de confundat. Şi încă ceva – deşi există multe speculaţii pe tema asta, FOX nu e un acronim sau simbol, ci este pur şi simplu numele fondatorului companiei, William Fox, care şi-a contopit compania proprie cu Twentieth Century Pictures.

Intrând în categoria mărcilor uşor de recunoscut şi imprimate adânc în memoria colectivă a cinefililor, ne vine repede în minte exemplul celor de la Paramount Pictures, cu superbul lor pisc golaş, parcă prea perfect ca să fie adevărat. Trebuie spus din start că acest logo este cel mai longeviv din istoria cinematografiei şi că încă nu s-a lămurit controversa asupra adevăratului vârf montan care a inspirat imaginea idilică. Patru ipoteze revendică până acum paternitatea: vârful Ben Lomond din Utah, deoarece pare să fi fost inspiraţia pentru autorul acestui logo – W.W. Hodkinson – originar din Utah; apoi vârful Artesonraju din Peru, pentru asemănarea izbitoare; alţii spun că partea dinspre Italia a muntelui Monviso ar fi fost sursa; în fine, şi vârful Pfeifferhorn tot din Utah este adesea considerat responsabil pentru design – se mai numeşte şi micul Matterhorn, pentru asemănarea sa cu vestitul pisc. În ce priveşte numărul de stele, acesta variază de-a lungul timpului, dar cu precădere vom găsi 22.

Columbia Pictures este probabil la fel de notorie în rândul spectatorilor precum Fox sau Paramaount. Însă, dacă pentru americani numele de Columbia are rezonaţe extrem de familiare, pentru noi nu este la fel de evident. De câte ori veţi auzi temenul de Columbia trebuie să înţelegeţi că provine de la Cristofor Columb şi reprezintă o personificare a Americii (cu precădere, personificarea Statelor Unite). În design-ul celor de la Columbia Pictures ea apare purând o torţă într-o mână şi înveşmântată cu drapelul SUA. De-a lungul timpului a suferit cinci modificări majore de concept, însă din 1992 se foloseşte modelul actual.

 

De departe însă cel mai celebru logo din istoria cinematografiei mi se pare a fi leul de la MGM. Aici avem de lămurit două lucruri: numele Metro-Goldwyn-Mayer, iar apoi mascota companiei. În 1924 este înfiinţată această companie de către Marcus Loew prin cumpărarea şi fuzionarea a trei mari studiouri de producţie: Metro Pictures, Goldwyn Pictures Corp. şi Louis B. Mayer Pictures. Odată cu apariţia noii companii, apare şi celebrul logo, însă de-a lungul timpului au fost folosiţi cinci lei diferiţi pentru siglă: primul a fost Slats, apoi Jackie, Coffee, Tanner (folosit timpt de 22 de ani), George, iar ultimul a fost Leo (cum altfel!), care apare prin 1957.  

Şi pentru încheiere, uitaţi-vă în jurul leului şi veţi găsi sloganul Ars Gratia Artis. În traducere din latină înseamnă Artă de Dragul Artei, iar expresia latină este doar o variantă a sintagmei L’art pour l’art, un celebru crez boemian al artiştilor secolului XIX atribuit lui Théophile Gautier care propune o adevărată revoluţie în felul în care ne raportăm la artă în sine.

Noi în anul 2000, ba nu, 2012...

"Noi în anul 2000…" era vorba unui cântec din secolul trecut. Cifra în sine, anul jubiliar, avea o conotaţie extraordinară. Pentru consumatorii de SF, reprezenta un fel de nou Anno Domini, un fel de an de graţie, de unde începea viitorul, acel viitor despre care scriau frenetic autorii genului. Pentru consumatorii de apocalipse, acela era un fel de punct terminus, de unde nu începea revoluţia, ci de unde începea sfârşitul. Iată că a venit măreţul an 2000, cu isteriile şi entuziasmul de rigoare, însă nu s-a întâmplat nimic din ceea ce ne aşteptam să se întâmple palpabil, concret, în imediat. Cu toate acestea, oamenii nu s-au descumpănit şi au mutat doar puţin data, descoperind că n-au făcut calculele după formula corectă: astfel, anul 2012 a căpătat o conotaţie asemănătoare acelui an 2000, poate chiar mai ceva…

Iar pentru că suntem în plin an 2012, anul aşa-zisului sfărşit al lumii, mă gândesc să trecem în revistă câteva din marile titluri de filme care s-au preocupat în decursul timpului de armageddoane, dezatre finale şi cataclisme terminale, închipuite în destinul omenirii. Nu de alta, dar se pare că în ultima vreme s-a intensificat interesul pentru aceste subiecte. Nu ştiu cum şi de ce, dar ştiu sigur că se vinde.

Am observant în privinţa producţiilor despre sfârşitul lumii că există trei principale abordări, asupra cărora cei implicaţi trebuie să se hotarască: 1. Filmele care au ca scop să înfăţişeze etapele de până la dezastru şi felul în care acesta se produce, limitându-se la a prezenta desfăşurarea evenimentelor pur descriptiv; 2. Filmele care prezintă în mod similar etapele dinaintea dezastrului, însă cu diferenşa importantă că în ultimă instanţă sfârşitul este evitat; 3. Filmele care încep din start în perioada de după sfârşit, şi care încearcă să ofere o viziune despre ce va fi pe urmă.

Din ceea ce cunosc eu, am putut observa că majoritatea se încadrează la categoriile 2 şi 3. Prea putine filme se preocupă doar de a ne prezenta un dezastru ultim fără să implice un element salvator sau o viziune post-apocaliptică. Din prima categorie aş aminti doar 2012 (2009); The Day After Tomorrow (2004); The Happening (2008); Knowing (2009) sau chiar Melancholia (2011). Însă şi acestea, şi celelalte, se împart mai degrabă în câteva subcategorii concrete, în funcţie de factorii care provoacă iminentul sfârşit, sau care l-au provocat în cazul categoriei 3. Principalii factori ar fi: extratereştrii, cauze astronomice, factori umani, factori naturali, război nuclear, diverse plăgi, tehnologii avansate, cauze supra-naturale, şi genul zombie. Volumul de filme şi documentare cuprinse în fiecare categorie este destul de mare şi mă voi limita la doar câteva exemple pentru fiecare – cele mai relevante sau cele mai celebre.

Aproape de anul 1900, un alt jubileu interesant, H.G. Wells publica „Razboiul lumilor”, o carte ce aduce în prin plan, pentru prima dată cu o asemenea notorietate, chestiunea luptei rasei umane cu alte fiinţe extra-terestre. Un subiect care devine extrem de savurat şi de exploatat de industria de film, fiind probabil cel mai popular în randul cinefililor consumatori de scenarii apocaliptice. Evident, ecranizarea aceleiasi cărţi în War of the Worlds (2005) este primul exemplu, urmat desigur de Independence Day (1996), The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (2005), The Day the Earth Stood Still (1951); seria Planet of the Apes (1968) sau chiar de parodiile Mars Attacks! (1996) şi Plan 9 from Outer Space (1959) – celebru pentru eticheta lui de cel mai prost film din istorie.

Tot din spaţiul cosmic provine ameninţarea celeilalte categorii, însă de această dată este una astronomică, naturală. Fie că este vorba de comete, asteroizi, sau chiar planete în toată regula, imaginaţia este nelimitată când vine vorba de frica faţă de tot ceea ce este acolo, departe, în afară, în necunoscut. Aminteam mai devreme de Melancholia (2011), însă ar mai fi câteva titluri interesante, precum Deep Impact (1998) şi desigur Armageddon (1998).

Sa revenim totuşi mai cu picioarele pe pământ, deoarece cauzele cele mai probabile şi cele mai des folosite în scenariile de gen ţin de lucruri pământeşti. Şi în primul rând de ceea ce-şi poate face omul singur cu mâna lui. Deşi multe filme nu se preocupa în mod special de ce anume provoacă dezastrul, focusul majorităţii este asupra felului în care facem faţă ulterior acestuia. Câteva exemple: Akira (1988); Knowing (2009); In the Mouth of Madness (1994); Children of Men (2006) sau faimosul Mad Max (1979); parodia Idiocracy (2006) sau documentarul Life After People (2009).

Am putea spune că şi categoria de război nuclear se încadrează negreşit în lista de nenorociri pe care şi le provoacă omul singur, însă e atât de stufoasă, încât a devenit categorie de sine stătătoare. Evident Războiul Rece cu crizele lui şi paranoia de după invenţia bombei atomice au dezlănţuit o frenezie de aşteptări sumbre în privinţa capacităţii omului de a face faţă la o astfel de evoluţie a tehnologiei de luptă. Iar cineaştii, în marea majoritate pesimişti, văd în proliferarea armelor nucleare sursa principală a sfârşitului global, aşa cum apare acesta în câteva producţii precum: Dr. Strangelove (1964); Nausicaa (1985); The Postman (1997) sau arhi-cunoscutele The Book of Eli (2010) şi seria The Terminator (1984); precum şi în documentarul Threads (1984).

Dincolo de răul pe care şi-l face omul singur, are parte şi de ameninţări naturale din plin în preajma lui, care aşteaptă să se întâmple, iar specialistii sunt de părere că trebuie să ne considerăm norocosi că trăim într-o perioadă de relativă acalmie geologică/climatică, în care nu am suferit calamităţi naturale de amploare planetară. Totuşi, imaginarul industriei de film a propus câteva ascenarii, fie legate de pericole naturale, fie ca urmare a deprecierii calităţii climatului în care existăm. Concludente pentru categorie ar fi: clasicul The Birds (1963); apoi The Day After Tomorrow (2004); evident 2012 (2009); The Happening (2008); The Road (2009) şi desigur Waterworld (1995).

Probabil tot din categoria de pericole naturale, însă cu totul separat de natura dezlanţuită, se încadrează şi factorii biologici, plăgi mai mult sau mai puţin posibile, care cu siguranţă îşi au originea terorii în memoria ravagiilor provocate de ciuma neagră a Evului Mediu. Diverse pandemii, viruşi prefabricaţi, mutaţii sau pur şi simplu incapacitatea omului de a se apăra pe deplin în faţa biodiversităţii microscopice, au captivat imaginaţia unor producători de filme precum: serialul The Stand (1994); Twelve Monkeys (1995); The Invasion (2007); recentul Contagion (2011) şi bineînţeles I Am Legend (2007) – singurul film (sau printre singurele) cu două finaluri oficiale.

Dincolo de aceste opţiuni, intervine realitatea virtuală, ceea ce depăşeste palpabilul sau realul. Pentru că vorbeam de realităţi virtuale, ar fi indicat prima dată să ne orpim asupra filmelor care propun ca sursă a damnării noastre tocmai tehnologia virtuală pe care o dezvoltăm actualmente. Roboţi, super-computere, inteligenţe artificiale, care devin din ce în ce mai puternice şi vor să ne înlocuiască sau să ne elimine. Câteva exemple revelatoare: Resident Evil (2002); iarăşi seria The Terminator (1984) şi inevitabil The Matrix (1999).

Iar de aici trecem definitiv în irealitatea imediată, pe tărâmul lucrurilor improbabile, dar nu imposibile, însă pentru moment cu titlu strict de ficţiune, iar categoria cea mai notorie în acest sens este cea legată de zombie, determinaţi să ne vină de hac până la ultimul. Drept dovadă, seriile Night Of The Living Dead (1968); Dawn Of The Dead (1978) sau The Walking Dead (2010). Iar în final, tot la capitolul ficţiune sau supra-natural, ar fi de amintit câteva titluri precum Dogma (1999) sau The Fifth Element (1997). În ideea în care nu vi se pare deprimantă această colecţie de năpaste, unele merită toata atenţia oricărui cinefil.

Pseudonim - deja un fenomen

Ce reprezintă numele unui actor ? De ce este atât de important numele din spatele unui personaj, şi până la urmă care dintre ele devine nemuritor : personajul interpretat sau actorul care-l interpretează ? Unii actori se joacă pe sine, alţii joacă personaje mult mai celebre decât ei, alteori celebritatea actorului atrage publicul în sală, iar alteori numele actorului este la fel de fals ca cel al personajului jucat. Numele capătă o dimensiune specială în artă, în general, şi în film, în particular. Dacă în literatură, pictură, sculptură, notorietate pot căpăta fie personajele, fie autorii lor, în film şi teatru, dar şi muzică, se interpune un terţ în acest club exclusivist – cel care mijloceste între public şi opera artistică. Numele interpretului (unui rol sau a unei partituri) poate căpăta aceeaşi faimă sau poate chiar depăşi faima personajului interpretat, sau a autorului operei în care se desfaşoară. Şi astfel, numele actorului devine o marcă, o etichetă cu care se identifică o persoană. Acesta o fi oare motivul pentru care multe din numele actorilor extrem de cunoscuţi nu sunt de fapt numele lor reale, sau este aceasta o capcană a industriei de film ? Ce fel de sentiment te încearcă ştiind că celebritatea ta este întemeiată pe un fals, atunci când activezi sub pseudonim ? N-aş fi atât de drastic, şi sunt convins că cecurile care însoţesc această notorietate falsă liniştesc şi relaxează enorm confortul psihic al celor care împărtăşesc acest destin.

În această privinţă, distingem câteva categorii în care se împart super-starurile lumii filmului. De-o parte îi avem pe cei care îşi folosesc numele reale. De cealaltă, îi avem pe cei care şi-au modificat parţial numele (în special numele de familie), din varii motive, sau exemplele celor care şi le-au schimbat complet. Şi mai este o categorie, care mie-mi place în mod deosebit, a acelora care se joacă pe ei – personajele sunt identice cu actorul. Iar la final, bonus : o categorie interesantă.

Încep cu ce mi-e mie drag : cei care se joacă pe ei (personaj=actor). Un exemplu clasic este Bill Cosby în The Cosby Show (1984–1992); extrem de popular la vremea lui, dar probabil foarte puţini dintre noi l-am văzut. Pe urmă, ceva mai cunoscut nouă ne este Will Smith, care şi-a întemeiat faima pe rolul din The Fresh Prince of Bel-Air (1990–1996); însă exemplul cel mai celebru şi cel mai memorabil este desigur al lui Jerry Seinfield cu al său Seinfeld (1990–1998) - probabil apogeul actorului care se joacă pe sine. Evident, nu sunt singurele exemple, dar sunt cele mai clare : Will Smith este şi personajul şi actorul. În alte producţii, de pildă, Charlie Sheen se joacă pe sine, dar personajul e Charlie Harper (variază parţial numele) în Two and a Half Men (2003–2011).

Despre cei care îşi folosesc numele lor adevărat, nu este acum prilejul să vorbim, avem alte planuri cu ei. În schimb, despre cei care sunt de fapt personaj în personaj, să zic aşa, ar fi interesant de aflat. Unii dintre ei, precum Cher, sau Madonna, au ales o variantă mai uşor de reţinut pentru numele de scenă (numele lor adevărat fiind Cherilyn Sarkisian şi respectiv Madonna Louise Ciccone). Alţii, din pricina unor nume străine greu de pronunţat, au ales sau li s-a ales un nume familiar, mai facil de pronunţat : Bruce Lee (pe numele adevărat Lee Jun-fan), Jackie Chan (Chan Kong-sang), Charles Bronson (Charles Dennis Buchinsky), Greta Garbo (Greta Lovisa Gustafsson), sau unul relevant pentru noi, Bela Lugosi (pe numele lui real Béla Ferenc Dezső Blaskó) - cel mai celebru actor de filme horror clasice şi arhetipul tuturor personajelor Dracula, şi-a luat numele de scenă de la localitatea lui de baştină, Lugoj. Ar fi imposibil să detaliem fiecare poveste, fiecare raţiune pentru care mari actori au ajuns celebri sub alte nume, însă majoritatea au făcut acest lucru din raţiuni practice sau ca o alegere personală, aţa cum un autor preferă un pseudonim când se asociază cu creaţia sa. Exemplele urmatoare sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute : Tom Cruise (a renunţat la numele său complet, Thomas Cruise Mapother) ; Nicolas Cage (a preferat numele eroului său favorit, pentru a nu fi identificat cu ruda sa mai celebră, numele lui adevărat fiind Nicolas Kim Coppola) ; Demi Moore (în loc de Demetria Gene Guynes) ; Fred Astaire (născut Frederick Austerlitz) ; Jennifer Aniston (de fapt, Jennifer Anastassakis) ; Winona Ryder (Winona Laura Horowitz) ; Mel Brooks (Melvin Kaminsky) ; Natalie Portman (Natalie Hershlag) ; Sophia Loren (Sophia Scicoloni) ; Susan Surandon (Susan Tomaling) sau Danny De Vito (Daniel Michaeli) – nu pot să nu observ cu precădere un trend la actorii de origine italiaenească sau evreiască - şi exemplele ar putea continua cu încă multe altele.

Iar acum, punctul culminant : cei care n-au nici o legatură între numele lor reale şi cele de scenă. Şi nu sunt deloc puţini. Povestea din spatele fiecărei situaţii este foarte interesantă şi vă îndemn dacă vă stârnesc curiozitatea să căutaţi în detaliu. Ar fi dificil să le înşir aici pe fiecare. Desigur, la fel ca în cazurile de mai sus, argumentele pentru care se întâmplă lucrul acesta sunt fie de natură pragmatică, fie opţiuni personale motivate în cele mai fanteziste feluri. Este firesc să înţelegem însă de ce unii actori au preferat nume mai simple, sau mai usor de reţinut, faţă de numele lor, aşa cum se întâmplă în cazurile unora precum Kirk Douglas, născut Issur Danielovitch, cunoscut o vreme şi ca Izzy Demsky ; Martin Sheen (născut Ramón Antonio Gerardo Estévez), tatăl celebru al şi mai celebrului Charlie Sheen (pe numele lui adevărat Carlos Irwin Estévez) ; Alan Alda, protagonistul din M.A.S.H (pe numele real Alphonso Joseph D'Abruzzo) ; sau Ben Kingsley (născut Krishna Pandit Bhanji), cu toate acestea, exemplul lui Arnold Schwarzenegger a demonstrat tuturor că nici un nume nu e prea dificil pentru a intra în mentalul colectiv. Altii, pur şi simplu au ales alte nume, şi am ajuns astăzi să-i cunoaştem doar în acest fel, auzindu-le numele adevărat nu i-am recunoaşte niciodată, iată exemplele cele mai relevante : John Wayne, pe care îl cheamă în realitate Marion Mitchell Morrison (deşi s-a născut Marion Robert Morrison) ; Cary Grant (născut Archibald Alexander Leach) ; Dean Martin (de fapt, Dino Paul Crocetti) ; Michael Caine (Maurice Joseph Micklewhite) ; Mickey Rooney, cel după care Disney l-a conceput pe Mickey Mouse, se numeşte de fapt Joseph Yule, Jr. ; chiar şi Woody Allen se numeşte în realitate Allan Stewart Konigsberg ; şi, desigur, Hulk Hogan (Terry Gene Bollea). Am lăsat intenţionat la urmă câteva dive, cu poveşti incredibile în spatele pseudonimelor lor : Bo Derek (născută Mary Cathleen Collins) ; Judy Garland (născută Frances Ethel Gumm) ; Lauren Bacall (Betty Joan Perske) ; probabil nu e o surpriză Marilyn Monroe, pe numele ei real Norma Jeane Mortenson-Baker ; o favorită personală, Rita Hayworth, se numeşte de fapt Margarita Carmen Cansino ; însă cu siguranţă este surprinzător exemplul unora precum Whoopi Goldberg (în realitate Caryn Elaine Johnson) ; Anna Nicole Smith (Vickie Lynn Hogan), sau chiar Meg Ryan, cu incredibilul ei nume Margaret Mary Emily Anne Hyra.

La final, pentru că am promis, o categorie mai aparte : există câteva exemple atipice, şi anume ale unora care au nume mult mai interesante în realitate decât cele de scenă ; şi apoi, două exemple ale unor celebrităţi despre care mult timp au circulat mituri legate de numele lor adevărate. În prima categorie am găsit trei persoane cu pseudonime celebre, dar în spatele cărora stau nume interesante : mai întâi, Carmen Electra, pe care în realitate o cheamă Tara Patrick – poate că multora acest nume real nu le spune mare lucru, însă ciudat este că o altî actriţă şi-a luat ca pseudonim tocmai acest nume real uşor schimbat, Tera Patrick (pe numele ei adevărat Linda Ann Hopkins) şi cu acest nume este astăzi în topul celor mai celebre actriţe de filme pentru adulţi. Revenind la lucruri mai serioase, avem exemplul lui Michael Keaton, pe care în realitate îl cheama Michael Douglas. Însă favoritul meu, de departe cel mai interesant exemplu, este cel al lui Albert Brooks, cunoscut din Simpsons şi alte comedii, pe care în realitate îl cheamă, nici una, ni calta, ci Albert Einstein. Cât priveşte exemplele celor care au fost victime ale unor legende despre numele lor reale, avem două actriţe : Kim Cattrall şi Brigitte Bardot. Prima, a fost într-adevar victima unei erori, creată de un ziar care a confundat-o cu altă actriţă, răspândind astfel ştirea cum că numele ei real ar fi Clare Woodgate. Certificatul de naştere însă a dovedit în repetate rânduri că nu este deloc adevărată această confuzie. În schimb, mitul din jurul lui Bardot a fost artizanat de regizorul Jean-Luc Godard, drept artificiu commercial care să-i confere un statut de divă tinerei actriţe la început de carieră. S-a dovedit însă ulterior că numele de Camille Javal nu este decât o scorneală, şi că Brigitte Bardot s-a nascut cu numele pe care îl recunoaştem cu toţii azi.

Un alt fel de ambasadori

Există situaţii în care cei din industria de film autohtonă reuşesc să depăşească graniţele ţării nu doar prin invitaţii la festivaluri sau prin producţiile proprii, ci tocmai pentru a-şi profesa meseria. Însă exemplele care să facă şi carieră în acest sens sunt foarte puţine, răzleţe şi de impact moderat. Sunt totuşi notabile, în primul rând pentru că stabilesc un foarte necsar precedent, şi apoi prin consistenţa reprezentării. Iată câteva exemple de cineaşti (actori şi regizori) care au fost implicaţi în producţii de anvergură – peste Ocean şi nu numai.

În primul rând, să epuizăm apariţiile sporadice ale regizorilor români care şi-au asociat numele cu filme reuşite străine. Evident, vorbim de vremurile noastre, pentru că nu am vrut să intru în arhivele de film ale secolului trecut în acest caz. Mă refer la filme pe care fie le-am vazut, fie le putem vedea încă în jurul nostru. Un prim exemplu este Le Concert (2009), al lui Radu Mihaileanu – un film care merită întreaga atenţie. Celălalt exemplu la care mă gândesc este Dolce far niente (1999), al lui Nae Caranfil – iarăşi un proiect ineresant, deşi nu la fel de reuşit ca precedentul.

Urmează apoi clubul exclusivist al actorilor care au cunoscut succesul şi în pelicule străine, nu doar în cele româneşti. Chiar dacă nu cred că avem încă un nume de rezonanţă în cinematografia internaţională, comparabil cu starurile occidentale, cred că unii s-au apropiat sau se apropie vertiginos de acest statut.

Există evident mulţi actori care profesează în străinătate sau în producţii străine, dar care nu depăşesc mai mult decât apariţiile figurate, trecătoare, prea puţin notabile. Mă refer la exemple de genul lui Emil Hoştină, pe care de pildă îl putem regăsi chiar în ultimul Harry Potter. Mă interesează mai degrabă cazurile mai consistente, evidente şi recognoscibile, care au produs o impresie în publicul spectator. Am putea începe cu Rona Hartner, pe care am remarcat-o doar în Gadjo Dilo (1997), însă cred că merită urmărită. Sau am putea vorbi despre Monica Bîrlădeanu (cu pseudonimul ei de scenă Monica Dean), pe care am revăzut-o în Lost (2006), însă mai cu seamă în Francesca (2009), deşi personal eu nu sunt deloc convins. O altă prezenţă de luat în seamă ar fi cea a lui Dragoş Bucur în The Way Back (2010) alături de Colin Farrell şi Ed Harris. Însă nu acestea ar fi cele mai reprezentatitve exemple pentru tema discuţiei.

Aş începe enumerarea celor mai consistente exemple cu Alexandra Maria Lara, pe care poate noi o cunoaştem mai puţin, dar care în Germania este o actriţă foarte prolifică şi apreciată. Un exemplu edificator ar fi Der Untergang (2004) sau şi mai bine, Youth withouth Youth (2007), adaptare după Eliade, alături de Tim Roth. N-am putea să-l omitem pe Ion Caramitru, chiar dacă nu a reuşit să iasă în evidenţă la fel ca pe scenele de teatru. Îl putem regăsi în Citizen X (1995), alături de Donald Sutherland sau Stephen Rea, în Mission: Impossible (1996) alături de Tom Cruise şi Jean Reno, sau chiar în Amen (2002). O altă prezenţă cu rezonanţă, dar despre care noi ştim prea puţin, este cea a Catincăi Untaru, în serialul The Fall (2006), necunoscut nouă, însă extrem de apreciat de critica americană. Şi, cu siguranţă, trebuie menţionată prestaţia lăudabilă pe care o are Anamaria Marinca în cele câteva producţii titrate din străinatate, mai cu seamă Sex Traffic (2004).

Desigur exemple ar mai fi, sunt convins că mi-au scapat câteva care ar merita fîără dubiu menţionate între acestea, dar timpul nu este pierdut şi atâta verme cât există interes cred că vom mai descoperi surprize plăcute. Am lăsat intenţionat la final greii acestei categorii, numele sonore care au ţinut capul de afiş al filmelor în care au apărut. În primul rând, Oana Pellea, deşi mărturisesc că este undeva la interferenţa dintre cele două categorii, cu un palmares cantitativ, dar din care eu am văzut numai Children of Men (2006), unde joacă alături de Clive Owen, Michael Caine şi Julianne Moore. Cam la fel stă situaţia şi cu Maia Morgenstern, care a avut câteva tentative timide, însă pe deplin a dobândit renume în cinematografia lumii după apariţia din The Passion of the Christ (2004) al lui Mel Gibson, alături de Jim Caviezel şi Monica Bellucci. Dar, în concluzie, cu adevărat actorul român care cred eu că s-a impus cel mai convingător pe piaţa internaţională de film şi care începe să aibă un renume în rândul cinefililor şi criticii de specialitate din afară, este cu siguranţă Marcel Iureş. Lista de filme în care îl puteţi regăsi este impresionantă şi covârşitoare comparativ cu a celorlalte exemple de mai sus: Interview with the Vampire (1994) şi Mission: Impossible (1996) pentru început, după care rolul definitiv din The Peacemaker (1997), alături de George Clooney şi Nicole Kidman; urmează desigur Amen. (2002) pe care l-am pomenit mai devreme şi apoi Hart's War (2002), unde cred eu că Iureş face o figură mai bună decât Colin Farrell şi Bruce Willis, alături de care joacă aici; ar mai fi de amintit Goal! (2005) şi Pirates of the Caribbean (2007), sau chiar Youth Without Youth (2007). Cu un asemenea palmares, Iureş cred că este liderul acestei generaţii de cineaşti care au încercat să activeze şi pe piaţa externă de film şi cinematografie.

Întâlniri de gradul III

Orice împătimit de film, de actorie în general, este de asemenea împătimit şi de marile personalităţi ale lumii filmului, de vedetele care îl impresionează de-a lungul timpului sau îl fascinează prin forţa interpretărilor. Marii actori pe care îi admirăm la cinema sau la tv au parcă o aură ciudată în jurul lor şi par supra-omeneşti. Mai ales atunci când îi poţi întâlni în afara contextului artistic, în viaţa reală, scoşi din cadrul peliculei şi transpuşi în carne şi oase dinaintea ta, la o distanţă de interacţiune mult mai umană şi mai tangibilă. Am avut şansa să mă regăsesc în situaţia de a interacţiona la un nivel foarte personal cu câţiva dintre actorii renumiţi care pentru multă lume rămân doar nişte personaje intangibile din spatele ecranului. Şi de multe ori m-am gândit că merită împărtăşită experienţa acestor întrevederi, deoarece pentru mine au reprezentat o alterare sau o amelirorare a percepţiei pe care mi-am construit-o despre fiecare în parte.

Marele regret pe care îl voi avea multă vreme înainte este că nu am avut capacitatea (nici tehnică, dar probabil nici individuală) de a putea surprinde aceste personalităţi aşa cum le-am perceput eu şi să le pot reda din perspectiva mea tuturor celor interesaţi şi de persoana dindărătul măştii binecunoscute. Mi-aş fi dorit să pot avea câteva minute de interviu cu fiecare dintre marii actori pe care am avut onoarea sau prilejul să-i întâlnesc, şi să pot împărtăşi tutror din farmecul cu care m-au încântat pe mine.

În mod total accidental, prima personalitate a cinematografiei mondiale pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc a fost Dennis Hopper. Cred că îl ştim cu toţii, totuşi eu am trecut nestingherit pe lângă dânsul, fără să-l observ, el ieşind din lift, eu intrând. Tovarăşul meu de lift l-a salutat respectuos şi părea foarte încântat, eu nu înţelegeam de ce. Apoi mi-a spus : « Nu ai vazut cine era ? », eu : « Nu, n-am băgat de seamă… » ; « Păi, era Dennis Hopper, actorul ! ». La vremea aceea numele lui nu-mi spunea nimic, aşa că am dat aprobator din cap prefăcând o mică încântare după care am dat fuga la internet să văd despre cine era vorba. Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles peste cine dădusem… Ulterior, ne-am mai intersectat răzleţ, fugitiv, însă după acest prim impact, următoarele au fost cu mult mai mult entuziasm din partea mea.

Am menţionat acest exemplu deoarece a fost definitoriu pentru o perioadă în care mi-am intersectat drumurile cu numeroase nume sonore ale filmului occidental. Iar acest prim exemplu a fost un apel de trezire pentru mintea mea resemnată că nimic interesant nu mi se intâmplase până atunci de o asemenea amploare, şi am fost extrem de atent ulterior la persoanele care se întâmpla să treacă pe lângă mine. Tocmai din acest motiv, atunci când s-a ivit prilejul să întâlnesc urmatoarea mare personalitate am fost mult mai reactiv şi am lăsat sufletul meu să se cuprinda de încântare că putea interacţiona atât de direct cu cineva care pentru toti cei din jurul meu era inaccesibil. Este vorba de Dolph Lundgren. Impresia extraordinară pe care mi-a făcut-o acesta ţine de personalitatea sa şi de felul în care omul Dolph Lundgren se comportă în afara cadrului actoricesc. Un adevărat profesionist, foarte atent şi serios, modest în raport cu amploarea reputaţiei sale, unul dintre singurii mari actori care a acceptat să vorbească cu absolut oricine, să dea autografe sau să facă poze, fără să neglijeze pe nimeni. Iar amintirile mele legate de lunile în care am interacţionat constant cu echipa sa vor rămâne pe veci marcate de asistenta personală a acestuia, Johanna Edholm, pentru care aveam la vremea respectiva un crush notoriu. Iar, în altă ordine de idei, Dolph Lundgren este unul dintre cei doi nordici faimoşi pe care i-am cunoscut şi care mi-au făcut o impresie foarte plăcută. Celălalt, este Lance Henriksen (pe care îl ştim cu toţii din serialul Millennium).

Aceste întâlniri au lăsat o impresie favorabilă şi puternică în urma lor, întărite ulterior de altele la fel de interesante. De exemplu, pe Donald Sutherland l-am întâlnit mult după ce deja auzisem nenumărate discuţii de la cei cu care avusese treabă până atunci. Un bun prieten de-al meu era tocmai şoferul lui şi mi-a împărtăşit câteva povestiri emoţionante care m-au făcut să cred că este un adevărat gentleman al seniorilor cinematografiei. Nu s-a dezminţit nici când am avut personal onoarea să-l întâlnesc şi să interacţionăm. Are o charismă incredibilă şi e de înţeles de ce rolurile sale provoacă impresii atât de durabile. Tot astfel s-a petrecut şi cu Jennifer Tilly, cu vocea ei inconfundabilă cu care m-a cucerit de primul moment în care am auzit-o şi care am văzut mai nou că are o carieră interesantă şi în turneele de poker. Pe vremea aceea era însă parte din echipa de filmare de la a 5-a parte din Chucky (2004) şi fermeca pe toată lumea cu personalitatea ei debordantă şi sex-appeal-ul ei autentic.

Au fost însă şi câteva întâlniri care nu au lăsat tocmai cele mai plăcute sau mai nobile impresii, şi care au răsturnat radical impresiile mele despre cei în cauză. Primul din seria asta a fost Wesley Snipes – îl ştim cu siguranţă din seria Blade. Chiar dacă iniţial auzisem lucruri plăcute despre el, şi el încerca să lase impresia de amabilitate în jurul său, până la urmă s-a dovedit a fi un personaj nu tocmai lăudabil, extrem de risipitor, neserios şi arogant, interesat prea mult de petreceri nesfârşite şi distracţie luxuriantă. A urmat apoi apogeul dezamăgirilor, sau să-i spun aşa, neconcordanţelor între imaginea sau aşteptările din capul meu şi situaţia concretă, din realitatea imediată. Primul exemplu, unul fugitiv, dar de impact, a fost Jean-Claude Van Damme, care pe langă că m-a şocat prin statura sa cu o palmă mai mică decât mine, a lăsat şi o neplăcută impresie de afemeiat incurabil, insistând să se dea la fiecare persoană de sex feminin care îi ieşea în cale, fără menajamente şi fără limită. Motiv pentru care a şi a vut probleme într-un local din Bucureşti, încasând o partială bătută de la câţiva comeseni pe care i-a indispus. Însă, cu adevărat cel mai decepţionat am fost de Steven Seagal, personalitate antagonică a majorităţii rolurilor sale de băiat bun şi moralizator. În afara caracterului său neprietenos, arogant şi desfrânat, petrecerile sale interminabile cu incredibile excese şi deviaţii, mi-au zugrăvit în amintire o imagine foarte neplăcută despre un star pe care filmografia sa îl infăţişa total opus.

Dar am învăţat că în viaţă aparenţele pot fi foarte înşelătoare şi lucrurile nu sunt ceea ce par, le-am luat ca atare şi am mers mai departe, bucuros că mi-am îmbogăţit cunoştinţele cu încă o lecţie preţioasă. Iar culmea, de unde mă aşteptam să întâlnesc astfel de personaje mai puţin simpatice, am avut câteva surprize plăcute. Este cazul lui Armand Assante, despre care iniţial credeam că este genul distant şi vedetist, însă m-a impresionat foarte plăcut în câteva situaţii, reuşind să mă convingă că are un caracter mult mai agreabil şi admirabil. Departe de a fi vedeta pe care o aveam eu în minte, s-a dovedit un actor dedicat meseriei sale şi o persoană charismatică în afara platoului de filmat.

De departe, exemplul meu preferat, actorul care mi-a lăsat impresia cea mai puternică şi cea mai plăcută, va rămâne Michael Madsen. Îl ştiam bine din serialul Vengeance Unlimited şi mai ales din Kill Bill, iar pentru mine era un model de bărbat autentic, foasrte masculin, diferit de sex-simbolurile hollywoodiene ale manechinilor de vitrină, care nu-ţi spun nimic. Eram extrem de curios să-l cunosc şi dincolo de alura sa emasculinizată exploatată în atâtea filme şi să văd dacă regăsesc ceva asemănător şi în persoana sa. Nu am fost deloc decepţionat – dincolo de munţii de ţigări şi băutură care-l însoţeau, dincolo de vocea aproape gâtuită tipică, l-am regăsit pe acelaşi tip zdravăn, dar sensibil, pe care îl admiram în film, impozant prin statura sa masivă, dar modest şi retras prin firea sa blândă. Este singurul star căruia i-am cerut vreun suvenir dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, şi drept urmare mi-a lăsat o serie de poze extrem de reuşite de la filmările sale. (Recunosc, sunt un melancolic incurabil şi am cedat impulsului de moment sub acţiunea charismei irezistibile pe care o raspândea involuntar).

Ceilalţi mari actori pe care am avut prilejul să-i întâlnesc şi să-i cunosc, s-a întâmplat sa fie sporadic, în trecere şi ne-consistent în raport cu exemplele anterioare. Însă uneori şi o scurtă impresie poate face cât zece mii de cuvinte. Chevy Chase părea simpatic şi docil în primă instanţă, însă câteva mici aroganţe tipice unui mega-star trecut de apogeul carierei l-au făcut să-şi piardă din respect în ochii mei pe mai departe. Un alt exemplu, de data asta mai simpatic prin situaţii, nicidecum prin personalitate, a fost Redman, rapperul american care apare ocazional în câteva filme, e.g. How High (2001). Imaginea de băiat rău este evident un clişeu, şi am văzut că de puţine ori se aplică cu adevărat celor din această industrie – cât timp am avut tangenţe, s-a comportat docil şi politicos, fără să pară că trăieşte aşa cum scrie în versuri. Un alt exemplu haios a fost Jeff Goldblum, interesantul actor din Jurassic Park (1993) sau Independence Day (1996). Sper că pentru el contactul cu Europa de Est, cu România în special, să rămână unul plăcut, mai ales că nu este tocmai un actor cu un nume uşor de reţinut sau de reputaţie mondială covârşitoare. Şi atunci cred că a fost realmente surprins (nu doar s-a prefacut aşa) atunci când, întâlnindu-l, l-am salutat pe nume şi i-am urat bine a venit în Bucureşti. A fost extrem de amiabil şi de comunicativ, lăsându-mi şi la rândul meu o impresie pozitivă.

Pe Gérard Depardieu l-am lăsat intenţionat la sfârşit. Nu pentru că ar reprezenta o notă discordantă sau un caracter deosebit, cu atât mai mult cu cât nu pot spune că am interacţionat direct cu dânsul în aceeaşi măsură precum în cazurile de mai sus. Însă îmi va rămâne o amintire puternică din acea perioadă nu neapărat prin firea sa, ci prin situaţia jalnică în care l-am regăsit. Era însoţit peste tot de fiul său, care ulterior am auzit că a murit recent, tocmai din pricina acelor lucruri care exasperau şi probabil întristatu extrem de mult sufletul părintelui său: excesele de fumat, alcool, droguri şi alte vicii convergente cu viaţa îndestulată a celor care au de prisos. Era atât de grav, încât şi o bomboană cu lichior i-ar fi fost periculoasă...

Dincolo de toate aceste exemple, pozitive sau negative, unele chiar neutre, suntem în situaţiile de acest gen puşi în faţa unui dat: întâlnirea dintre persoană şi personaj. Este greu să facem o departajare definitivă, deoarece personajele pe care le însufleţesc aceşti acotori sunt atât de reuşite încât creează în mintea noastră falsa impresie că masca se contopeşte cu personalitatea. Şi este greu să mai potţ lua lucrurile separat. Chiar dacă unii dintre aceştia au reprezentat decepţii în viaţa reală, sau unii au impresionat peste măsură comparativ cu ceea ce interpretează ei la locul de muncă, respectul pe care şi-l pierd sau câştigă în particular nu are nicio legătură cu calitatea prestaţiei lor artistice. Buni sau răi, este important ce lasă în urmă prin creaţiile sale fiecare în parte şi pentru asta putem să-i judecăm, persoana însă o vom lua doar ca atare.

Când talentul se lasă moştenire...

Aşa cum se întâmplă în diverse alte arte şi meserii, şi în lumea filmului era de aşteptat să apară aşa-numitele dinastii, familii dare au dat industriei mai mult decât un singur exponent de valoare. Chiar dacă uneori termenul dinastie este exagerat sau aplicat greşit, s-a împământenit şi de fiecare dată când mai mult decât un singur membru al aceleiaşi familii face performanţă în cinematografie sau teatru i se aplică eticheta dinastică. Câteodata poate fi într-adevăr vorba de generaţii întregi, care se întind pe parcursul întregului secol de cinema, de tipul familiei Barrymore; alteori vorbim de o distribuţie orizontală de tipul fraţilor Baldwin. Oricum am privi lucurile, se pare că uneori talentul nu a rămas manifestat numai într-un singur membru al aceleiaşi familii, ci s-a transmis mai departe către descendenţi sau rude.

Este normal să vorbim mai întâi de dinastia Barrymore atunci când discutăm despre marile familii din lumea actoriei. Aceastei familii îi aparţin multe nume mari ale fiecărei epoci de film din secolul trecut, iar descendenţa lor se continuă şi azi cu Drew Barrymore. Totul începe cu fraţii Lionel Barrymore, Ethel Barrymore şi John Barrymore în anii de frăgezime ai cinematografiei. Pe Lionel merită să-l vedeţi în It's a Wonderful Life(1946); pe Ethel în None but the Lonely Heart(1944) alături de Cary Grant; iar John rămâne celebru pentru rolurile din Dr Jekyll & Mr Hyde(1920), Don Juan(1926) sau Grand Hotel(1932). Acest John Barrymore este tatăl altor două staruri de cinema, şi anume Diana Barrymore şi John Drew Barrymore, ambii cu roluri semnificative ale epocii în care şi-au desfăşurat activitatea. Iar acest Joh Drew este tatăl actriţei Drew Barrymore, pe care o ştim prea-bine.

A doua mare dinastie a filmului este cu siguranţă cea a lui Henry Fonda. Are o carieră impresionantă, cu roluri mari în filme precum The Grapes of Wrath(1940), 12 Angry Men(1957) sau Once Upon a Time in the West(1968), este şi părintele a două mari vedete de cinema: Peter Fonda şi Jane Fonda. Peter Fonda este un icon în contra-cultura americană a anilor ’60, remarcabil în Easy Rider (1969). Iar Jane Fonda este de o notorietate incontestabilă, cu nenumărate filme clasice în palmares - Cat Ballou (1965), They Shoot Horses, Don't They?(1969) sau On Golden Pond(1981). Peter Fonda este tatăl altei mari vedete, Bridget Fonda, cunoscută pentru filme ca The Godfather Part III(1990) sau Point of No Return(1993). Iar Jane Fonda este mama lui Troy Garity, celebru în State pentru rolul din seria Barbershop(2002).

Evident, există şi familii care au dat industriei mai mult decât actori. Este cazul familiei Coppola. Francis Ford Coppola este patriarhul unei vaste genealogii de cineaşti, nu doar actori, însă notorietate au facut doar cei care au ramas în memoria publicului datorită carierei în film. Este inutil să mai amintim titluri care i-au creat renumele lui Coppola, sunt zeci, şi atunci să menţionăm doar doi dintre cei mai renumiţi membri ai familiei sale: fiica sa, Sofia Coppola şi nepotul său, Nicholas Cage, pe numele său adevarat Nicholas Kim Coppola. Pe Sofia o reţinem pentru proiectul ei cel mai de scuces Lost in Translation(2003), iar Nicholas Cage, la fel ca unchiul său, nu mai necesită nici o detaliere.

Pentru că tot aminteam la început de cazurile în care renumele nu este dat de descendenţă, cel mai evident exemplu este familia Baldwin. Fraţii Alec, Stephen, Daniel şi Billy sunt poate cei mai faimoşi fraţi ai domeniului. Prestaţia lui Alec Baldwin ne este tuturor familiară, de la Beetlejuice(1988) până la The Departed(2006); Stephen impresionează în filme precum The Usual Suspects(1995) sau Born on the Fourth of July(1989); pe Daniel de exemplu îl regăsim în Mulholland Falls(1996); iar pe Billy cu precădere în Gossip Girl(2007). Pentru că to suntem la acest capitol, cred că merită amintiţi şi fraţii John şi Joan Cusack, sau Julia şi Eric Roberts, cu toţii egalmente celebri.

Dincolo de aceste exemple, aş aminti unele care mie mi se par fascinante pentru surprizele pe care le-am descoperit studiindu-le. Unul dinte ele este familia Estevez. Celălalt, familia Douglas. În primul caz, vorbim despre Ramon Antonio Estevez – cunoscut nouă pe numele de Martin Sheen, tatăl lui Emilio Estevez şi desigur al lui Charlie Sheen, născut Carlos Estevez. Cred că pe fiecare în parte îi cunoaştem extrem de bine din nenumăratele lor apariţii pe micul şi marele ecran. În celălalt caz, nici familia Douglas nu este tocmai ceea ce pare, deoarece pe bătranul Kirk Douglas îl cheamă cu adevărat Issur Danielovitch, fiind de origine rusă şi, de asemenea, celebrul tată al tot atât de celebrului Michael Douglas. Sunt convins că niciunul nu are nevoie de referinţe suplimentare.

Dintre marile dinastii ale filmului ar mai fi de amintit cu siguranţă şi familia Huston. Walter Huston, patriarhul canadian al acestei descendenţe rămâne un clasic graţie rolurilor sale precum cel din The Treasure of the Sierra Madre(1948), regizat chiar de fiul său, John Huston. Un fiu care duce renumele familiei pe culmi şi mai înalte, cu producţii precum The Maltese Falcon(1941), The African Queen(1951) sau Prizzi's Honor(1985), în care joacă fiica acestuia, Angelica Huston. O fiică ce statornieşte definitiv renumele familiei Huston în industria filmului, dar pe care ar fi păcat s-o reţinem numai pentru rolul ei din The Addams Family(1991).

Merită menţionate pe urmă fără doar şi poate familiile Bridges şi Carradine. Întâi, Lloyd Bridges este părintele a doi fraţi extrem de cunoscuţi: Beau Bridges şi Jeff Bridges. Pe Lloyd cel mai celebru l-a facut Sea Hunt(1958), un serial american foarte popular la vremea lui. Beau este iarăşi foarte apreciat, de la nenumăratele sale roluri în seriale TV, până la filme precum Max Payne(2008). Cât priveşte pe Jeff, este imposibil să ne rezumăm la unu-două titluri pentru o carieră formidabilă precum a sa. Apoi, John Carradine este la rândul său tatăl faimos al altor doi fraţi şi mai populari: Keith Carradine şi David Carradine. John este extrem de cunoscut pentru rolurile sale horror şi wester ale primei jumătăţi de secol XX, probabil unul dintre cei mai prolifici actori ai filmului şi scenei din America. Keith este şi el un exemplu de actor prolific, atât în film cât şi televiziune. Însă cel mai cunoscut nouă ne este David, mai ales pentru asocierea sa cu kung fu, vezi Kill Bill(2004).

Aş mai adăuga acestei înşiruiri de dinastii şi genealogii câteva exemple de nume din industria filmului care au dobândit notorietate la fel de mare individual, nu doar prin asociere. Tony Curtis este faimosul tată al la fel de faimoasei Jamie Lee Curtis. Născut Bernard Schwartz, Tony Curtis este un grand al actoriei, şi merită văzut de exemplu în Sweet Smell of Success(1957) sau Some Like It Hot(1959). Jamie Lee nu mai are nevoie de nicio prezentare, nenumăratele filme care au făcut-o celebră le ştim cu toţii. În aceeaşi situaţie i-aş regăsi şi pe Donald Sutherland cu fiul său, Kiefer. Ambii au cariere impresionante şi îşi merită individual prestigiul câştigat prin prestaţiile lor impresionante de până acum. Un alt exemplu relevant este Ingrid Bergman, protagonista din Casablanca(1942), care este mama la fel de celebrei Isabella Rossellini. De asemnea, nu pot lăsa pe dinafară două exemple notabile de actriţe deosebit de înzestrate şi într-o anumită măsură înrudite. Mai întâi, cazul Katherine Hepburn (actriţa cu cele mai multe Oscaruri) cu Audrey Hepburn (modelul feminin al multor generaţii): deşi au nume identice, sunt foarte îndepărtat înrudite şi nu s-au cunoscut niciodată. Pe urmă, cazul lui Goldie Hawn, năstruşnica actriţă din Private Benjamin (1980), mama carismaticei actriţe Kate Hudson, pe care o ştim din How to Lose a Guy in 10 Days (2003).

Evident, aceasta nu este o listă exhaustivă şi nici nu mi-am propus să fie. Ar fi imposibil de scotocit după fiecare înrudire din vasta industrie de film, şi nu numai. Desigur, este evident că acoperă numai genealogiile de peste Ocean, deoarece am considerat că sunt probabil cele mai cunoscute şi cele mai de succes. Ar fi interesant de văzut cum se prezintă situaţia în acest sens şi pe bătrânul nostru continent. Şi, desigur, merită adusă o vorbă şi despre situaţia autohtonă, unde am avut şi noi câteva exeple de părinţi de renume care au avut odrasle de cel puţin acelaşi renume; vorbim aici în mod evident despre Ştefan Bănică Sr. şi fiul său, cel Jr., care cu siguranţă şi-au asigurat un loc în mentalul colectiv, dotaţi fiind cu diverse talente artistice. Cu siguranţă din categoria Sr. şi Jr. fac parte şi cei doi Florin Piersic, inidferent de criticile care li se aduc – notorietatea ambilor este indiscutabilă; însă exemplul meu favorit va rămâne familia Pellea – Amza, şi fiica lui, Oana, două dintre marile valori ale actoriei româneşti.