Wild at Heart

Dacă ulterior mă apucasem să-mi rastorn tolba cu amintiri despre animaţie şi "desene animate", în acelaşi registru oarecum mă gândeam că mai există o categorie de filme care nu este luată în seamă prea des, dar care ne-a fascinat atât copilăria, cât şi mai târziu, adică acum ca adulţi, consumatori de cinema. Mă refer la filmele care au în distribuţia lor actori din lumea celor care nu cuvântă. Printr-un minim efort de memorie, putem înţelege că au fost filme care ne-au rămas dragi chiar dacă actorii care le-au însufleţit nu făceau parte din specia noastră. Chiar dacă unele erau animate, în sensul că umanizau comportamentul animalelor până la absurd, sau pur şi simplu animalele se desfăşurau în largul lor iar noi interpretam comportamentul lor în funcţie de ce încercau regizorii să ne transmită vizual, aceste pelicule vom vedea că apar prin listele cu filmele de top ale multora dintre noi.
Exemplul clasic, cel care a dat tonul, direcţia şi a impus standadele în lungul şir al filmelor cu actori zoomorfi, este bineînţeles "Lassie". Acest serial a fost piatra de temelie dar şi etalonul atâtor alte filme şi seriale despre şi cu cel mai bun prieten al omului. Cred că exemplele de familii care au cumpărat un căţel, doar pentru că copiii lor l-au îndrăgit pe Lassie sunt nenumărate, iar afecţiunea noastră pentru filme în care un animal joacă rolul principal izvorăşte în cele mai multe cazuri de aici. Longevitatea serialului şi aprecierea de care s-a bucurat stau mărturie calităţii lui şi viziunii asupra unui alt fel de a spune o poveste, şi anume din perspectiva necuvântătoarelor. Astfel s-a declanşat o întreagă industrie, un întreg segment de film, axat pe viaţa si aventurile necuvântătoarelor.
Nu au fost întotdeauna câinii favoriţii publicului sau actorii principali. Dacă ne aducem bine aminte, la un moment dat rula pe la noi un serial numit "Black Beauty", în care vedeta era un armăsar negru extrem de simpatic. La fel, pentru cei care sapă mai adânc în memorie, poate îşi mai amintesc de seria "Daktari", unde protagonişti erau o mână de animale sălbatice dintr-o rezervaţie africană. Dar poate nu este nevoie să ne întoarcem în timp atât de mult, pentru că şi mai recent avem exeplul lui "Flipper", delfinul care a cucerit definitiv sufletele iubitorilor vieţii oceanice şi ale mamiferelor ei. Dar până la urmă suntem nevoiţi să-i dăm Cezarului ce i se cuvine, şi să recunoaştem că cel mai distribuit actor din regnul animal rămâne tot câinele. Evident, este lesne de înţeles această opţiune, dar nu trebuie să uităm că serialele de mai sus dovedesc că se poate şi altfel. Totuşi, trecând peste Lassie, nu putem să nu-i menţionăm şi pe cei din seriile "Comisarul Rex", "Tequila şi Bonetti", buldogul din "Jake şi grasanul", şi bineînţeles Buck din "Familia Bundy".
Desigur, nu doar serialele ne-au făcut să ne ataşăm definitiv de lumea animalelor şi de personajele care au dat viaţă poveştilor ei. Nu greşesc spunând că ne-au distrat copios şi am îndrăgit în egală masură unele filme de lung metraj, în care animale de companie sau sălbatice au ţinut capul de afiş. "101 Dalmaţieni" deschide un capitol întreg al filmelor în care animale (animate sau nu - adică vorbitoare sau naturale) ţin locul actorilor umani. Povestea din "Free Willy" ne-a arătat că putem iubi chiar şi o balenă (zisă ucigaşă). "Beethoven", "Look Who's Talking Now", "Homeward Bound" sau "Fluke" au avut ca staruri cel mai bun prieten al omului, în ipostazele cele mai simpatice. În "Babe" am reuşit să ne ataşăm ireversibil de un purceluş rozaliu, iar Tarzan în multele lui roluri ne-a sporit afecţiunea faţă de primate, şi în special de maimuţa Chita. Dacă ar fi să ne debarasăm de polemici, pînă şi "King Kong" ne-a făcut să-l înţelegem şi poate să simpatizăm cu drama sa. Sau, dacă ne referim la un spectru cât mai larg, în "Dr. Doolittle" ne-am distrat cu o întreagă distribuţie de animale, de la hamsteri la tigru. Ar fi însă nedrept să nu pomenim câteva animaţii, care până la urmă tot animale au avut ca protagnişti, fie ele şi generate ulterior prin efecte speciale: "Garfield", Stuart Little" sau "Alvin and the Chipmunks" sunt doar cele mai grăitoare exemple. Ca să nu mai spun de "Godzilla" sau "Jurassic Park"...
Istoria acestor filme nu poate fi însă completă fără o anumită referire la cele câteva, dar însemnate, exemple de pelicule care au recurs la vedete animale nu pentru a ne distra sau a ne caştiga simpatia, ci mai degrabă pentru a ne înfricoşa sau a ne ţine lipiţi de scaune până la final. Am început deja să vorbim despre acestea mai sus, când am amintit de Godzilla, Jurrasic Park sau de King Kong, deşi dacă ne uităm la variantele originale vom descoperi că acestea nu au fost deloc concepute ca thriller-uri sau horror. Însă, odată cu Hitchcock am luat contact cu animalele care împrăştie teroarea, prin nemuritorul "Păsările". Mai apoi Spielberg a consacrat genul cu "Fălci (Jaws)", în care cea mai mare teamă a americanilor era transpusă pe ecrane, animată de un rechin uriaş. Genul a făcut audienţe record, iar mai apoi au apărut diverse producţii de mâna a doua care au transpus doar teroarea, lipsite de orice conţinut calitativ - "Piranha", "Anaconda" etc.
Nu aş vrea să închei această scormonire prin cufărul cu amintiri, fără a mă gândi dacă pe plan autohton putem găsi manifestări ale acestei tendinţe cinematografice, de a portretiza actori necuvântători. Singurele exemple pregnante care îmi trec în acest moment prin minte sunt cele ale celebrului câine Costel din seria "B.D." atât de dragă nouă, şi desigur căţelul Patrocle al Lizucăi din "Dumbrava minunată". Poate să mai fi fost, dar nu i-am omis cu intenţie.
Dincolo de amintirile pe care ni le stârnesc aceste aduceri aminte, putem să conchidem că lumea animală a lăsat de-a lungul timpului o galerie întreagă de vedete, care ne-au rămas dragi sau care ne-au stârnit curiozitatea, şi pe care ni le amintim când cineva le pronunţă numele. Asta se traduce prin statutul de vedetă, şi iată că ceea ce era aparent imposibil, este astăzi deja istorie. Incercările (câteva, puţine) de a imagina şi traseul invers în această poveste nu s-au arătat atât de reuşite. Vorbesc despre unele filme precum "The Animal" sau "Wolf", în care omul a încercat şi calea spre sălbăticie, însă deocamdaă succesul pare net în balanţa animalelor care au parcurs drumul spre umanizare.

Movie classics

Consider că nu poţi să te numeşti cinefil, nu poţi spune că ai o cultură cinematografică, dacă n-ai văzut decât unul sau două filme mai vechi decât Naşul. Sau dacă au fost doar western-uri. Într-adevăr, dacă mergi la cinema doar la blockbuster-e, sau mai bine zis, dacă download-ezi doar ultimele apariţii, şi numai comedii sau de acţiune, atunci discuţia se poate încheia chiar aici. Eşti doar consumator de filme, nu mai mult de atât, ca de orice alt fel de produse de larg consum. A fi cinefil, a îndrăgi această a 7-a artă, a-ţi plăcea manifestarea artistică în cinematografie, presupune mai mult decât a vedea cât mai multe filme la HBO sau la Movieplex.

Este nevoie de o aplecare spre cinematografie ca întreg, asupra spectrului complet de manifestare a ei, de-a lungul timpului. Şi, pare-se, spun criticii de film, nu poţi să spui că deţii o cultură cinematografică dacă nu ai parcurs una dintre cele mai importante perioade ale filmului de-a lungul secolului XX - anii din prima jumătate de veac, cinematografia clasică. Este adevărat că pentru multă lume, acesta este un demers greoi, dificil. Aceste filme sunt poate mute, alb-negru, rudimentare, stângace, în diverse limbi nefamiliare, abstracte, prea lungi, triste... Ori sunt extrem de greu de găsit, nu sunt titrate sau incomplete. Dar, se pare că pentru a descoperi un diamant, trebuie sa sapi galerii adânci, în stâncă dură. Odată ce reuşeşti să depăşeşti prejudecăţi ale epocii moderne, te înarmezi cu răbdare şi o minte deschisă, vei descoperi de fapt că cinematograful primelor decenii are de oferit o bogăţie mult subestimată. Atât în formă, cât şi în conţinut. Chiar dacă sunt mute, filmele lui Chaplin sunt mult mai bogate în mesaje şi înţelesuri, decât multe filme zgomotoase ale timpurilor actuale. Nosferatu, Frankenstein sau alte filme horror ale anilor de început, nu sunt doar niste filme 'de groază' - care au ca unic scop să te înspăimânte şi să îţi dea coşmaruri - transimt o multitudine de îţelesuri pentru cei dispuşi şi atenţi să le înveţe. Şi apoi sunt capodopere nemuritoare, inegalabile, precum Cassablanca, Pe aripile vântului, Metropolis, Vrăjitorul din Oz şi atâtea altele... fără de care cinematografia poate n-ar fi fost unde este astăzi. Aceste filme au umplut sălile şi au deschis apetitul atâtor generaţii de cinefili să revină şi să întreţină industria de film.

A fost şi o perioadă a marilor staruri, a numelor de rezonanţă, a legendelor, a monştilor sacri, atăt actori, cât şi regizori, producători chiar sau artişti. Bogart, Bette Davis, Fritz Lang, Chaplin, Stan şi Bran, John Wayne, Hitchcock, Disney, Garry Cooper, Jean Gabin şi atâţia alţii, imposibil de enumerat fără să nu uităm pe cineva pe-afară. Forţa acestor personalităţi părea supraomenească, au intrat în legendă odată cu filmele lor, vag egalate de super-starurile zilelor noastre.

Este extrem de greu de restrâns în câteva cuvinte calitatea şi valoarea creaţiilor acestei perioade, a muncii acelor oameni, care au ridicat monumente nemuritoare ale filmului şi au lăsat moşteniri exemplare, greu de imaginat. Mai tot ce înseamnă cinematografie modernă este inspirată sau influenţată din filmul clasic, al începutului de secol. Iar deosebirea este că spectrul cinematografic de atunci nu polariza într-un cartier mărginaş al Los Angeles-ului. Cinematografia rusă (Battleship Potemkin), germană (Metropolis), franceză (Regle du jeu), japoneză (47th Ronin), spaniolă (Câinele andaluz), nordică (Korkarlen), italiană (Ladri di biciclette) şi americană (Citizen Kane), se luptau cu aceeaşi forţă creatoare, producând opere inestimabile, care s-au modelat reciproc, şi din care s-au construit mai tarziu ragizorii mari recenţi (Spielberg, Coppola etc). În toate interviurile, confesiunile sau amintirile marilor regizori ai vremurilor de după anii '70, am întâlnit întotdeauna referinţe la clasicii aceştia, trimiteri, influenţe, confluenţe, modele urmate. Pionieratul lor, faptul că veneau pe un tărâm total neexplorat pe care au fost fortaţi să inoveze pentru a crea, le-a conferit nemurirea. Drumul deschis de fraţii Lumiere, şi mai apoi de Voiaj în Lună, a reprezentat o carte deschisă pentru cineaştii de mai târziu, o carte nescrisă, pe care fiecare a completat-o cu încă o pagină, şi încă o pagină, iar în care se pare că punctul culminant a fost atins în acei ani din apropierea jumătăţii de veac.

Îndrum nu doar din pură admiraţie şi condescendenţă pentru filmul clasic, ci şi pentru o mai bună înţelegere, o mai profundă perspectivă, asupfa filmului în general, pe oricine este iubitor de cinematografie să se aplece serios şi aprofundat spre această epocă. Scopul unei arte nu este numai să încânte, ci şi să cultive. Cine este interesat să îşi cultive gustul pentru film, nu se poate desăvârşi fără a cunoaşte cu adevărat cum a început şi cum s-a maturizat această industrie. Va descoperi nestemate de o calitate greu de egalat în cinematografia modernă, superficială, comercială şi doar vizuală. Aici am întâlnit filmul pur, curat, direct, dar şi subtil, sincer şi valoros.

Animaţi de animaţie

Vreau să schimb pentru puţin timp registrul şi să deturnez atenţia de la cinematografia românească spre un domeniu mult mai intim şi mai spectaculos, şi care mi-a oferit infinit mai multe satisfacţii. Desenele animate ale copilăriei, ale copilăriei generaţiei din care am facut eu parte. Bineînteles că orice demers de a vorbi despre aceste amintiri poate stârni o reacţie de ostilitate precedată de o supoziţie precaută în faţa unor posibile clişee de gen "desenele de azi nu mai sunt cum erau odată", "noi am crescut cu desene animate adevărate", şi altele câte şi mai câte. Însă nu despre asta vreau să pomenesc aici, nu pe făgaşul ăsta vreau să mă strecor şi eu.

Vreau doar să ne aducem aminte, sau să stârnesc curiozitatea celor care nu le-au cunoscut, despre serialele de animaţie care ne-au crescut şi ne-au modelat sufletul în decursul creşterii noastre. Mulţi probabil că din reflex sau superficialitate, se întorc imediat cu gândul la clasicele "Tom&Jerry" sau "Loonie Toons", pe care ni le aducem aminte pentru că le-am digerat de atâtea ori şi pe care încă şi azi le mai descoperim mai rar pe grila de la TV. Dar noi nu cu astea am crescut de fapt, pe noi nu acestea ne-au imresionat sau ne-au delectat. Puţini dintre noi, sau cei mai mari, mai pot să vorbească despre "Miaunel şi Bălănel", sau "Mihaela", sau chiar "Gopo", pentru că ori eram prea mici, ori nu ne-au captivat la momentul lor. Însă ne-au trezit interesul "Nu, pogodi!", sau "Pantera Roz" în apariţiile lor sporadice, însă destule încât să ne facă atenţi la o astfel de lume. Alţii dintre noi, care am fost mai norocoşi să avem părinţi mai generoşi, am luat contact şi cu lumea Disney şi personajele ei, însă definitiv am fost mesmerizaţi în momentul în care televiziunea naţională a hotărât să ne ofere "Sandy Belle". Poate pe unii i-a captivat, poate pe unii i-a lăsat indiferenţi, însă ne-a deschis orizontul, ne-a deschis o uşă spre o lume cu totul nouă, o lume a animaţiei, a desenelor animate cum le-am numit de-atunci şi până azi. A venit apoi peste noi un tăvălug de feerie animată, care ne-a molipsit şi ne-a făcut dependenţi de jumătatea aia de oră de pe TVR1, în care uitam complet de noi şi de lumea de-afară, şi stăteam cuminţi şi ambetaţi de vocea care făcea dublajul tuturor desenelor care au apărut la TVR. Şi au fost câteva... "Lacul lebedelor", "Ţestoasele Ninja", "Blackstar", "Macron 1", "Voltron", "Michel Vaillant", "Ştrumfii", "Captain Planet", "Cartea Cărţilor", "Nils Holgersson", "Sailor Moon", "Piraţii Apelor Negre", "Călăreţul singuratic", "Denver - ultimul dinozaur", "Bamse" şi poate atâtea altele de care mi-e greu acum să-mi aduc aminte. Dar lumea nu s-a oprit aici, cu astea ne-am desfătat cât ne permitea un singur program de seară, de o jumătate de oră, pe un singur canal TV. Însă, după un timp, parcă cineva ne-a ascultat rugăminţile şi ne-a văzut jinduirea, pentru că ne-a umplut de fericire oferindu-ne italienii şi Cartoon Network. Aşa le-am descoperit noi pe "Loonie Toons" (Buggs Bunny, Daffy Duck, Droopy, Road Runner etc), pe Hanna-Barbera (Tom&Jerry, Scooby Doo, Flintstones, Yogi, Addams Family, Johnny Quest, Popeye etc), pe "Batman" şi pe "Lupin", "Ochi di gatto", "Mila", "Oli e Benji", iar mai apoi ne-am uitat uimiţi şi puţin sceptici la început la unele precum "Dexter", "Johnny Bravo", "Powerpuff Girls", "Courage", "Ed, Edd and Eddy", "Samurai Jack", dar pe care mai apoi le-am îndrăgit la fel de mult. Desigur, că am aruncat un ochi şi la "The Simpsons", sau la filmele de animaţie pe care le-am putut găsi sau ni s-au putut arăta, precum "Albă ca Zapada", "Bambi", "Dumbo", "Ariel" sau alte Disney-uri. Însă, trunchiul si rădăciniile ne sunt bine fixate în amintirile şi impresiile lăsate de ceea ce ne-a "hrănit" TVR-ul şi imediat după, italienii şi Cartoon Network de început. Şi eu cred că, dincolo de moştenirea spirituală sau dincolo de modelatura în caracterul fiecăruia, meritul tuturor acestor desene este acela că ne face şi astăzi să ne ducem cu drag la un film de animaţie, că suntem sensibili la subiectul lor şi că au creat o generaţie întreagă de spectatori la "Ice Age", "Finding Nemo", "Shreck" şi de ce nu "South Park".

P.S. Recent mi-am dat seama că am facut o mare nedreptate animaţiei franţuzeşti, fiindcă am omis (fără să vreau) cel puţin două mari titluri de care sunt convins că ne amintim cu bucurie: "Asterix şi Obelix", şi bineînţeles "Pif & Hercule"!