luni, 12 ianuarie 2015

Lumea filmului (part 19) – Cult și de artă



O altă categorie interesantă de cinema este filmul de artă, la fel ca cel experimental denumit adesea cinema de artă. Aici este vorba de un film specific, de nișă, în principiu producție independentă, cu aspirații serioase în domeniu artisticului vizual. Scopul acestui film este eminamente acela de a fi produs din rațiuni pur estetice, ignorând complet aspectele comerciale, pe subiecte ne-convenționale. Devine evident din capul locului că a defini sau a caracteriza specific un asemenea produs cinematografic este extrem de dificil și complex. Accentul cade cu precădere pe expresivitatea artistică, pe expunerea trăirilor și ideilor personajelor, în detrimentul narațiunii sau intrigii. O altă trăsătură particulară a filmului de artă este aceea că este adresat privitorilor avizați, care posedă suficiente noțiuni și experiență pentru a aprecia elementle sale artistice. Din acest motiv, cel mai des aceste producții sunt promovate doar de către critici simpatizanți și în rețele cinematografice specializate, cu precădere cinemateci sau programe culturale dedicate.
Am putea încerca o trecere survolantă peste istoricul filmului de artă, care ar mai edifica cititorul cu privire la ce producții se încadrează în acest concept. Chiar dacă cineaștii nu au conștientizat apartenența la un curent aparte de film – nu se considerau producători de film de artă – câteva apariții notabile ale cinematografiei de până la Al Doilea Război Mondial se disting net în acest portofoliu: The Passion of Joan of Arc (1928), Un chien andalou (1929), Battleship Potemkin (1925). Avem apoi anii ’50 de tranziție între era classică și Noul Val. De aici reținem câteva titluri precum: La Strada (1954), Ordet (1955), Wild Strawberries (1957) sau Ashes and Diamonds (1948) în Occident, sau The Apu Trilogy (1955–1959), Tokyo Story (1953) sau Ugetsu (1953) în Orient. Urmează apoi Noul Val Francez, un cinema al artei prin definiție, cel care caracterizează întreaga perioadă de până la sfârșit de ani ’70. Titluri de referință: À bout de souffle (1960) și tot ce a urmat, dar nu numai, Blowup (1966), Persona (1966), 8½ (1963), Andrei Rublev (1966), 2001: A Space Odyssey (1968), The Color of Pomegranates (1968), A Clockwork Orange (1971),  Solaris (1972) sau Taxi Driver (1976). O dată cu apariția casetei video și cu revoluția culturală a anilor ’80, apar reorientări și în direcția filmului de artă, care devine mai radical, mai intelectual. Câteva exemple: Man of Iron (1981), The Decalogue (1988), Fanny and Alexander (1982) sau Blue Velvet (1986). Cu anii ’90 intrăm în era contemporană a filmului de artă, care exploreaza cam același filor până în prezent. Menționez doar câteva: My Own Private Idaho (1991), To Live (1994), Short Cuts (1993), The Cremaster Cycle (1994–2002), Satantango (1994), Three Colors trilogy (1993–94), Elephant (2003), Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (2010) sau The Tree of Life (2011).
În același registru aș plasa și discuția despre filmul cult. Fiind mai mult o etichetă, decât o tipologie, se referă la acele producții care dezvoltă un adevărat cult în jurul lor, o categorie de fani împătimiți. Practic, sunt acele filme care germinează propria subcultură, spectatori pătimași și referințe dese. Discuția despre cum se poate încadra analitic și critic filmul cult este interminabilă, ceea ce definește ca trăsătură un film cult variază de la gen sau temă, până la public și audiență. În orice caz, acele producții care și-au creat propriul cerc de fani împătimiți și care au căpătat statut de clasic datorită subculturii care le-a împresurat, se încadrează în această categorie.
Înainte de anii ’70 nu s-a folosit termenul de film cult pentru a desemna asemenea producții, iar de atunci încoace critica l-a aplicat arbitrar ori de câte ori un anume film un film a dezvoltat un grup de spectator fideli. Mai nou, uneori termenul este folosit exagerat chiar înainte de a se lansa unele filme despre care se spune că vor devein ulterior filme cult clasice. Concret, despre ce filme vorbim? Câteva exemplificări relevante: Nosferatu (1922) e poate cea mai timpurie referință, The Big Lebowski (1998) fiind poate cea mai de amploare, Mad Max (1979), Emmanuelle (1974), Night of the Living Dead (1968), sau intrăm pe tărâmul greilor, seriile Star Wars sau The Lord of the Rings, ori The Matrix (1999), Plan 9 from Outer Space (1958), Pulp Fiction (1994), RoboCop (1987), The Rocky Horror Picture Show (1975), Enter the Dragon (1973) sau franșiza Terminator.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu