Lumea filmului (part 2) - SF

Dacă a vorbi despre film ca un miez de esență tare presupune să ne orientăm către filmul de ficțiune, atunci coaja, învelișul subțire, dar consistent ar fi documentarul sau speciile lui. Forma, care în evoluția sa pentru supraviețuire a prins și fond, adică utilizarea aparatului pentru a surprinde o realitate și a o reda, a definit filmul ca atracție sau ca mașinărie. Însă miezul, cel care l-a transformat din meșteșug în artizanat, a fost împletirea cu firul narativ, revelația că, așa precum o imagine, un tablou, o frescă, nu înseamnă nimic dacă nu spune și o poveste, această revelație a transformat o minune a tehnicii într-o artă.

Și cred că a mai fost un element care a transformat radical proiecția de film din atracție recreativă, dintr-o distracție fugară, într-o preocupare artistică. Faptul că reda fidel o realitate (fie ea și în mișcare, natural, nu static și suspendată în timp precum o poză sau un tablou), faptul că putea reda fidel o realitate chiar fictivă, cu un cursiv traseu narativ, nu au fost suficiente argumente pentru a o deosebi sau a o propulsa către succesul molipsitor de pe urmă. Ce putea face un film și nu putea face o poză, un tablou, o statuie, nu ține deloc de mișcare, deși pare evident în aparență. O frescă sau o serie de poze pot suplini ideea de continuitate fluidă, ilustrând cu succes o înșiruire de secvențe care să compună o poveste. Însă nicunele nu o pot face și cu fond sonor. Iar de aici s-au separat apele.

Nu mi se pare coincidență că propulsia peliculelor cu fir narativ a fost simultană cu acompaniamentul lor sonor. Nu vorbim desigur de filmul sonor, nu vorbim de sunet de film, nu vorbim de sincron între imagine și sunet. Însă simpla intuiție de a acompania proiecția de film cu orchestrația muzicală a fost suficientă pentru a consolida pentru posteritate triumful filmului asupra tehnicii. Pelicula, deși mută, amplifica efectul narativ prin simpla îngemănare cu un fond muzical nemijlocit. Efectul este vizibil, orice proiecție și-ar pierde publicul dacă ar fi în deplină tăcere, imaginile mute nu ne antrenează la fel.  

Mariajul anevoios și timpuriu dintre imagine și sunet a zămislit cinematografia de mai târziu și nu cred că s-ar fi putut altfel. Cinematografie care e ca un fel de clan sau neam, compus din mai multe odrasle – patru principale: filmul mut și cel sonor, filmul alb-negru și cel color. Altele două le-am mai amintit: filmul documentar și cel de ficțiune. Despre cel documentar am discutat, rămâne doar cel de ficțiune.

Cei care au întrebuințat pelicula ca mijloc de exprimare artistică a unei narațiuni au început timid, mai întâi reprezentând firesc ce ar fi vrut ei să povestească și încercând ulterior să deslușească ce ar fi interesat și publicul să privească într-o proiecție. Nu e de mirare că printre primele genuri care se detașează net și stârnesc manifestarea artistică în film este tocmai filmul SF. Fantasticul este în mod natural exact ceea ce un public pretinde de la un mediu precum acesta să-i poată satisface pe deplin așteptările. Omul dorește să-i fie arătat ceea ce nicăieri n-ar putea să mai vadă, ceea ce poate numai și-a imgaginat, dar nu a văzut reprezentat grafic.

Nenumărați critici, istorici sau cineaști, consideră că cinematografia începe cu Le voyage dans la lune (1902), cu filmele lui Méliès. Aventura aceasta a cinefilului cu fantasticul, cu lumea SF, cu ficțiunea pură, rămâne în biografia filmului ca o primă dragoste ce nu se uită niciodată, care rămâne mereu de actualitate. Avatarul (2009) sau trilogia Lord of the Rings confirmă aceste opinii. Succesul unor seriale precum Star Trek sau serii precum Star Wars amplifică și mai mult argumentația. E.T. (1982), Terminatorul (1984), Odiseea spațială 2001 (1968) sau Gravity (2013) sunt doar câteva din exemplele cele mai la îndemână dintre favorite. [Va urma]