Întâlniri de gradul III

Orice împătimit de film, de actorie în general, este de asemenea împătimit şi de marile personalităţi ale lumii filmului, de vedetele care îl impresionează de-a lungul timpului sau îl fascinează prin forţa interpretărilor. Marii actori pe care îi admirăm la cinema sau la tv au parcă o aură ciudată în jurul lor şi par supra-omeneşti. Mai ales atunci când îi poţi întâlni în afara contextului artistic, în viaţa reală, scoşi din cadrul peliculei şi transpuşi în carne şi oase dinaintea ta, la o distanţă de interacţiune mult mai umană şi mai tangibilă. Am avut şansa să mă regăsesc în situaţia de a interacţiona la un nivel foarte personal cu câţiva dintre actorii renumiţi care pentru multă lume rămân doar nişte personaje intangibile din spatele ecranului. Şi de multe ori m-am gândit că merită împărtăşită experienţa acestor întrevederi, deoarece pentru mine au reprezentat o alterare sau o amelirorare a percepţiei pe care mi-am construit-o despre fiecare în parte.

Marele regret pe care îl voi avea multă vreme înainte este că nu am avut capacitatea (nici tehnică, dar probabil nici individuală) de a putea surprinde aceste personalităţi aşa cum le-am perceput eu şi să le pot reda din perspectiva mea tuturor celor interesaţi şi de persoana dindărătul măştii binecunoscute. Mi-aş fi dorit să pot avea câteva minute de interviu cu fiecare dintre marii actori pe care am avut onoarea sau prilejul să-i întâlnesc, şi să pot împărtăşi tutror din farmecul cu care m-au încântat pe mine.

În mod total accidental, prima personalitate a cinematografiei mondiale pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc a fost Dennis Hopper. Cred că îl ştim cu toţii, totuşi eu am trecut nestingherit pe lângă dânsul, fără să-l observ, el ieşind din lift, eu intrând. Tovarăşul meu de lift l-a salutat respectuos şi părea foarte încântat, eu nu înţelegeam de ce. Apoi mi-a spus : « Nu ai vazut cine era ? », eu : « Nu, n-am băgat de seamă… » ; « Păi, era Dennis Hopper, actorul ! ». La vremea aceea numele lui nu-mi spunea nimic, aşa că am dat aprobator din cap prefăcând o mică încântare după care am dat fuga la internet să văd despre cine era vorba. Nu mică mi-a fost mirarea când am înţeles peste cine dădusem… Ulterior, ne-am mai intersectat răzleţ, fugitiv, însă după acest prim impact, următoarele au fost cu mult mai mult entuziasm din partea mea.

Am menţionat acest exemplu deoarece a fost definitoriu pentru o perioadă în care mi-am intersectat drumurile cu numeroase nume sonore ale filmului occidental. Iar acest prim exemplu a fost un apel de trezire pentru mintea mea resemnată că nimic interesant nu mi se intâmplase până atunci de o asemenea amploare, şi am fost extrem de atent ulterior la persoanele care se întâmpla să treacă pe lângă mine. Tocmai din acest motiv, atunci când s-a ivit prilejul să întâlnesc urmatoarea mare personalitate am fost mult mai reactiv şi am lăsat sufletul meu să se cuprinda de încântare că putea interacţiona atât de direct cu cineva care pentru toti cei din jurul meu era inaccesibil. Este vorba de Dolph Lundgren. Impresia extraordinară pe care mi-a făcut-o acesta ţine de personalitatea sa şi de felul în care omul Dolph Lundgren se comportă în afara cadrului actoricesc. Un adevărat profesionist, foarte atent şi serios, modest în raport cu amploarea reputaţiei sale, unul dintre singurii mari actori care a acceptat să vorbească cu absolut oricine, să dea autografe sau să facă poze, fără să neglijeze pe nimeni. Iar amintirile mele legate de lunile în care am interacţionat constant cu echipa sa vor rămâne pe veci marcate de asistenta personală a acestuia, Johanna Edholm, pentru care aveam la vremea respectiva un crush notoriu. Iar, în altă ordine de idei, Dolph Lundgren este unul dintre cei doi nordici faimoşi pe care i-am cunoscut şi care mi-au făcut o impresie foarte plăcută. Celălalt, este Lance Henriksen (pe care îl ştim cu toţii din serialul Millennium).

Aceste întâlniri au lăsat o impresie favorabilă şi puternică în urma lor, întărite ulterior de altele la fel de interesante. De exemplu, pe Donald Sutherland l-am întâlnit mult după ce deja auzisem nenumărate discuţii de la cei cu care avusese treabă până atunci. Un bun prieten de-al meu era tocmai şoferul lui şi mi-a împărtăşit câteva povestiri emoţionante care m-au făcut să cred că este un adevărat gentleman al seniorilor cinematografiei. Nu s-a dezminţit nici când am avut personal onoarea să-l întâlnesc şi să interacţionăm. Are o charismă incredibilă şi e de înţeles de ce rolurile sale provoacă impresii atât de durabile. Tot astfel s-a petrecut şi cu Jennifer Tilly, cu vocea ei inconfundabilă cu care m-a cucerit de primul moment în care am auzit-o şi care am văzut mai nou că are o carieră interesantă şi în turneele de poker. Pe vremea aceea era însă parte din echipa de filmare de la a 5-a parte din Chucky (2004) şi fermeca pe toată lumea cu personalitatea ei debordantă şi sex-appeal-ul ei autentic.

Au fost însă şi câteva întâlniri care nu au lăsat tocmai cele mai plăcute sau mai nobile impresii, şi care au răsturnat radical impresiile mele despre cei în cauză. Primul din seria asta a fost Wesley Snipes – îl ştim cu siguranţă din seria Blade. Chiar dacă iniţial auzisem lucruri plăcute despre el, şi el încerca să lase impresia de amabilitate în jurul său, până la urmă s-a dovedit a fi un personaj nu tocmai lăudabil, extrem de risipitor, neserios şi arogant, interesat prea mult de petreceri nesfârşite şi distracţie luxuriantă. A urmat apoi apogeul dezamăgirilor, sau să-i spun aşa, neconcordanţelor între imaginea sau aşteptările din capul meu şi situaţia concretă, din realitatea imediată. Primul exemplu, unul fugitiv, dar de impact, a fost Jean-Claude Van Damme, care pe langă că m-a şocat prin statura sa cu o palmă mai mică decât mine, a lăsat şi o neplăcută impresie de afemeiat incurabil, insistând să se dea la fiecare persoană de sex feminin care îi ieşea în cale, fără menajamente şi fără limită. Motiv pentru care a şi a vut probleme într-un local din Bucureşti, încasând o partială bătută de la câţiva comeseni pe care i-a indispus. Însă, cu adevărat cel mai decepţionat am fost de Steven Seagal, personalitate antagonică a majorităţii rolurilor sale de băiat bun şi moralizator. În afara caracterului său neprietenos, arogant şi desfrânat, petrecerile sale interminabile cu incredibile excese şi deviaţii, mi-au zugrăvit în amintire o imagine foarte neplăcută despre un star pe care filmografia sa îl infăţişa total opus.

Dar am învăţat că în viaţă aparenţele pot fi foarte înşelătoare şi lucrurile nu sunt ceea ce par, le-am luat ca atare şi am mers mai departe, bucuros că mi-am îmbogăţit cunoştinţele cu încă o lecţie preţioasă. Iar culmea, de unde mă aşteptam să întâlnesc astfel de personaje mai puţin simpatice, am avut câteva surprize plăcute. Este cazul lui Armand Assante, despre care iniţial credeam că este genul distant şi vedetist, însă m-a impresionat foarte plăcut în câteva situaţii, reuşind să mă convingă că are un caracter mult mai agreabil şi admirabil. Departe de a fi vedeta pe care o aveam eu în minte, s-a dovedit un actor dedicat meseriei sale şi o persoană charismatică în afara platoului de filmat.

De departe, exemplul meu preferat, actorul care mi-a lăsat impresia cea mai puternică şi cea mai plăcută, va rămâne Michael Madsen. Îl ştiam bine din serialul Vengeance Unlimited şi mai ales din Kill Bill, iar pentru mine era un model de bărbat autentic, foasrte masculin, diferit de sex-simbolurile hollywoodiene ale manechinilor de vitrină, care nu-ţi spun nimic. Eram extrem de curios să-l cunosc şi dincolo de alura sa emasculinizată exploatată în atâtea filme şi să văd dacă regăsesc ceva asemănător şi în persoana sa. Nu am fost deloc decepţionat – dincolo de munţii de ţigări şi băutură care-l însoţeau, dincolo de vocea aproape gâtuită tipică, l-am regăsit pe acelaşi tip zdravăn, dar sensibil, pe care îl admiram în film, impozant prin statura sa masivă, dar modest şi retras prin firea sa blândă. Este singurul star căruia i-am cerut vreun suvenir dintre toţi cei pe care i-am cunoscut, şi drept urmare mi-a lăsat o serie de poze extrem de reuşite de la filmările sale. (Recunosc, sunt un melancolic incurabil şi am cedat impulsului de moment sub acţiunea charismei irezistibile pe care o raspândea involuntar).

Ceilalţi mari actori pe care am avut prilejul să-i întâlnesc şi să-i cunosc, s-a întâmplat sa fie sporadic, în trecere şi ne-consistent în raport cu exemplele anterioare. Însă uneori şi o scurtă impresie poate face cât zece mii de cuvinte. Chevy Chase părea simpatic şi docil în primă instanţă, însă câteva mici aroganţe tipice unui mega-star trecut de apogeul carierei l-au făcut să-şi piardă din respect în ochii mei pe mai departe. Un alt exemplu, de data asta mai simpatic prin situaţii, nicidecum prin personalitate, a fost Redman, rapperul american care apare ocazional în câteva filme, e.g. How High (2001). Imaginea de băiat rău este evident un clişeu, şi am văzut că de puţine ori se aplică cu adevărat celor din această industrie – cât timp am avut tangenţe, s-a comportat docil şi politicos, fără să pară că trăieşte aşa cum scrie în versuri. Un alt exemplu haios a fost Jeff Goldblum, interesantul actor din Jurassic Park (1993) sau Independence Day (1996). Sper că pentru el contactul cu Europa de Est, cu România în special, să rămână unul plăcut, mai ales că nu este tocmai un actor cu un nume uşor de reţinut sau de reputaţie mondială covârşitoare. Şi atunci cred că a fost realmente surprins (nu doar s-a prefacut aşa) atunci când, întâlnindu-l, l-am salutat pe nume şi i-am urat bine a venit în Bucureşti. A fost extrem de amiabil şi de comunicativ, lăsându-mi şi la rândul meu o impresie pozitivă.

Pe Gérard Depardieu l-am lăsat intenţionat la sfârşit. Nu pentru că ar reprezenta o notă discordantă sau un caracter deosebit, cu atât mai mult cu cât nu pot spune că am interacţionat direct cu dânsul în aceeaşi măsură precum în cazurile de mai sus. Însă îmi va rămâne o amintire puternică din acea perioadă nu neapărat prin firea sa, ci prin situaţia jalnică în care l-am regăsit. Era însoţit peste tot de fiul său, care ulterior am auzit că a murit recent, tocmai din pricina acelor lucruri care exasperau şi probabil întristatu extrem de mult sufletul părintelui său: excesele de fumat, alcool, droguri şi alte vicii convergente cu viaţa îndestulată a celor care au de prisos. Era atât de grav, încât şi o bomboană cu lichior i-ar fi fost periculoasă...

Dincolo de toate aceste exemple, pozitive sau negative, unele chiar neutre, suntem în situaţiile de acest gen puşi în faţa unui dat: întâlnirea dintre persoană şi personaj. Este greu să facem o departajare definitivă, deoarece personajele pe care le însufleţesc aceşti acotori sunt atât de reuşite încât creează în mintea noastră falsa impresie că masca se contopeşte cu personalitatea. Şi este greu să mai potţ lua lucrurile separat. Chiar dacă unii dintre aceştia au reprezentat decepţii în viaţa reală, sau unii au impresionat peste măsură comparativ cu ceea ce interpretează ei la locul de muncă, respectul pe care şi-l pierd sau câştigă în particular nu are nicio legătură cu calitatea prestaţiei lor artistice. Buni sau răi, este important ce lasă în urmă prin creaţiile sale fiecare în parte şi pentru asta putem să-i judecăm, persoana însă o vom lua doar ca atare.