joi, 12 ianuarie 2012

Remake - acum într-o nouă interpretare...

De câte ori trebuie spusă o poveste până să se epuizeze un subiect? De ce fiecare generaţie simte oare nevoia să reinterpreteze aceeaşi poveste prin propriile viziuni ? M-a fascinat întotdeauna modul aproape fetişist în care anumite subiecte sunt abordate de-a lungul timpului. Mă refer la obsesia cinematografiei pentru remake. La ecranizarea cu regularitate periodică a aceluiaşi subiect. De câte ori poate consuma un public aceeaşi poveste până să-i pătrundă toată esenţa ? Dilema mea legată de un remake este dacă motivul pentru care cineaştii se întorc mereu la poveste pentru că subiectul este atât de bogat şi de ofertant, încât niciodată nu a fost pe deplin explorat, sau pentru că subiectul este din potrivă prea găunos şi lasă mereu loc de o nouă interpretare, nefiind pe deplin sondat ?!... Sau poate problema nu e la subiect, şi trebuie căutată în altă parte?!...
De exemplu: Shakespeare şi Dickens sunt pare-se cei mai întrebuinţaţi furnizori de subiecte de către industria filmului de-a lungul timpului. Dacă poate pentru noi Dickens nu este atât de familiar, pe Shakespeare îl cunoaşte marea majoritate. Romeo şi Julieta sau Hamlet au fost stoarse de sens de atâtea ori, încât cred că fiecare generaţie s-a întâlnit cu cel puţin o ecranizare de-ale lor. Totuşi, povestea lui Scrooge al lui Dickens apare statistic în cele mai multe ecranizări ale unui subiect literar în analele cinematografiei. Însă, literatura nu s-a oprit la clasicii englezi ; Hugo, în special Mizerabilii, reapar cu recurenţă o data la câţiva ani, fie ca filme de sine stătătoare sau ca seriale ori mini-serii, iar alte subiecte ale lui Hugo pătrund şi în tărâmul animaţiei. La fel, compatriotul lui Hugo – Dumas – cu ai săi 3 muşchetari (şi variantele) reapar constant în istoria filmului. Evident, ecranizările nu se opresc la ei, notabile ar mai fi exemplele lui Robin Hood sau Don Juan, atât de obsesiv reinterpretate, însă fixaţia cinematografiei pentru clasicii literaturii e simptomatică.
Dincolo de literatură, cealaltă mare sursă de inspiraţie a eternelor remake-uri este evident istoria. Dacă ar fi să o luăm într-o ordine cât de cât istorică, şi nu numai, probabil cea mai ecranizată poveste a domeniului trebuie să fie cea a lui Cezar şi Cleopatra. Deşi există câteva producţii atât de grandioase şi care au lăsat o moştenire grea fiecărui cineast pregătit de o nouă abordare, se pare că publicul nu se mai satură de idila celor doi. Urmează apoi, cu precădere în cultura occcidentală, irezistibila poveste a Regelui Arthur (plus dependinţe, să zic aşa), de neîntrecut în imaginarul publicului. După care, obligatoriu merită menţionate două personaje fetişiste ale istoriei filmului, despre care s-au făcut filme de toate genurile, de la drame şi biografii, până la comedii, parodii sau animaţii : este vorba despre Napoleon şi Hitler. Fiecare generaţie se simte datoare să ne mai spună încă o dată povestea acestor figuri istorice din varii raţiuni şi intenţii. Nici aici nu putem fi exhaustivi, legendarele personaje ale istoriei readuse la viaţă pe micul sau marele ecran sunt nenumărate şi extrem de variate, dar sunt o constantă a fenomenului de remake.
Al treilea domeniu, la fel de generos, nu poate fi decât religia, şi in special tematica Biblică. Pildele Bibliei, atât cele ale Vechiului Testament cât şi cele ale Nouilui, au fost un izvor nesecat de inspiraţie pentru studiourile de producţie ale tuturor timpurilor. Teme ca cele ale lui Noe, Moise sau Solomon s-au revăzut de atâtea ori pe peliculă încât cred că publicul le cunoaşte mai mult de acolo decât de la sursă. Tot astfel, viaţa şi patimile lui Iisus au reprezentat un subiect de maxim focus în ceea ce priveşte subiectul religios. Şi, desigur, Apocalipsa, sub toate formele ei de manifestare sau interpretare.
Desigur, acestea sunt cele trei mari filoane din care s-a inspirat cinematografia de-a lungul scurtei sale istorii de până acum. Însă nu se rezumă doar la atât. Să nu omitem din vedere marile personaje de ficţiune pe care filmul i-a revitalizat de atâtea ori cu mai multă sau mai puţină măiestrie : probabil cel mai celebru va rămâne Dracula, inegalat între personajele negative atât de recurent reanimate. Urmat îndeaproape de Frankenstein şi de King Kong, ca să menţionăm doar câţiva, deşi subiectul este mult mai vast. La fel de notorii, trebuie meţionaţi şi (super-)eroii, a căror poveste este respusă de nenumărate ori, începând de la personajele mitologiei greceşti, până la Batman sau Zorro, şi terminând cu Tarzan, pentru a face doar o succintă trecere în revistă a unora dintre ei. Iar apoi, să nu uităm de una dintre poveştile cele mai de succes ale întregii industii cinematografice : psihoza OZN – lupta umanităţii cu extratereştrii de toate felurile şi întruchipările, care vor să ne extermine.
Discuţia despre remake este atât de vastă şi cuprinde atât de multe teme, încât ne-am putea întinde pe spaţii ample cu exemplele. Acestea sunt câteva dintre cele mai reprezentative, poate cele mai cunoscute şi cele mai întrebuinţate; sper să nu fi lăsat nici unul de o la fel de mare anvergură pe dinafară. Şi bineînţeles, n-aş putea încheia fără să amintim în treacăt şi de filmul românesc, de exemplele autohtone care se încadrează în acest concept : din experienţa mea, nu mă pot gândi la altele cu un asemănător impact decât la operele lui Caragiale în general, şi la povestea haiducilor în particular – probabil cele mai ecranizate subiecte în filmul de la noi (deşi am regretul că încă nimeni nu se încumetă să-i ecranizeze povestea haiducului Terente). În fine, încă mai caut răspuns la dilema legată de aceste remake-uri şi motivul pentru care unele poveşti sunt permanent respuse, iar unele odată spuse n-au mai fost abordate nicicând.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu