Lumea filmului (part 13) – Neo-realism

După ce întrerupsesem înșiruirea de genuri tipice unori cinematografii naționale pentru a epuiza două din genurile de-o vârstă cu filmul, să revenim la un alt gen caracteristic unei industrii specifice: neo-realismul italian. Consensual numit neorealism, fără cratimă. Curentul neorealist se identifică nu doar cu cinematografia italiană, ci și cu epoca de aur a acesteia.

Cum și de ce? După căderea regimului fascist, filmul italian se descentralizează și începe un parcurs ascendent, de progres artistic. Similar curentului auteur din Franța, și cel neorealist a fost plăsmuit de câțiva cineaști adunați în jurul revistei Cinema. Aceștia simțeau nevoia unei revoluții în arta cinematografică italiană, ca o contra-reacție la filemele mainstream ale vremii. Astfel,     s-au raliat ideii că noul cinema italian ar trebui să se orienteze către subiecte și autori realiști, ai momentului, ai realității imediate. Caracteristicile distincte ale acestui nou val italian cristalizat în mișcarea neorealistă ar fi: poveștile în medii sărace sau ale clasei muncitoare, filmate la fața locului, adesea cu actori neprofesioniști, înfățișări ale realității societății italienești postbelice din viața de zi cu zi, cu precădere sărăcia, asuprirea, nedreptățile și depresia.

Cronologic, primul film neorealist este considerat Ossessione (1943), însă genul capătă celebritate datorită filmului Roma città aperta (1946), atunci când acesta câștigă Marele Premiu la Cannes. Deși curentul a fost de scurtă durată, practic ocupând spațiul temporal al unui deceniu, impactul a fost unul imens. Noul Val francez este poate cel mai de răsunet rezultat imediat al influenței pe care ideile neorealismului italian l-au avut asupra cinematografiei europene, iar apoi globale. De asemenea, tot mai mulți critici de film nutresc convingerea că neorealismului italian i se datorează separarea definitivă a cinematografiei de stilul clasic de producere a filmului și apariției cinemaului modern.

Nenumărate au fost motivele pentru care declinul neorealismului a survenit atât de repede și de abrupt. De la convulsiile sociale, până la preferințele publicului pentru producții mai optimiste. De la modificarea de perspectivă a filmului în general, care preferă una individualistă, comparativ cu cea socială a neorealismului. Până la apariția unor filme de tranziție (ale lui Fellini), care umbresc prin succesul lor reușitele curentului pur. Din aceste considerente uneori neorealismul nu e văzut decât ca un moment sitoric, o etapă, iar nu o mișcare, o școală, un curent de sine stătător. Cu toate acestea, capodoperele acestui ”moment” rămân în continuare filme de cotitură în istoria cinematografiei și repere ale revoluției către era modernă. Printre favoritele mele enumăr: Ladri di biciclette (1948), I Malavoglia (1948), Stromboli (1950), Umberto D. (1952) – cel care încheie practic acest capitol, o dată cu atacurile publice asupra proiecției.