Lumea filmului (part 6) - Gangster

Depăşind genul western, cronologic ar fi în firea lucrurilor să ne orientăm către genul gangster, deoarece şi acesta apare foarte devreme în dezvoltarea cinematografiei – filmul The Story of the Kelly Gang (1906) fiind considerat în fapt primul lung-metraj produs. Mai întâi să cunoaştem natura genului şi pe urmă să-i urmărim parcursul de-a lungul timpului.

Alături de western, genul gangster completeză cele două modele de răsunet ale producţiei autentice americane. Adesea subînţeles ca film cu mafioţi, filmul gangster are trăsăturile sale specifice: prezintă evoluţia unui gangster în devenirea sa, avansând de jos spre mărire şi apoi decădere. Acesta este tiparul clasic, deşi producţii ale celei de-a doua jumătăţi de secol XX deviază parţial de la formulă. Tonul sumbru, personajele dure, epoca prohibiţiei, împuşcăturile cu rafale, sexualitatea debordantă, Mafia, succesul bombastic urmat de prăbuşirea bruscă, infractorii la costum, şi altele, sunt elemente distincte pe care le regăsim în peliculele croite pe acest calapod.

Perioada de glorie a genului o reprezintă momentul imediat ulterior Marii Crize – anii ’30-’40 – cunoscută şi ca perioadă a prohibiţiei (datorită interdicţiei de a comercializa alcool), obiectul principal de activitate a crimei organizate de tip mafiot din America acelei vremi. Exemplele notorii includ Little Caesar (1931) sau The Public Enemy (1931), care au impus imaginea universală a gangster-ului tipic interpretat de actorul Edward G. Robinson, precum şi faimosul Scarface (1932). După aceşti ani, după ce lumea se schimbă datorită Războiului, după ce filmul gangster se reinventează într-o formulă superioară artistic pentru a contracara cenzura de care se loveşte vizavi de subiectele şi situaţiile ecranizate (în ceea ce urma să fie filmul noir), genul intră într-un declin din care nu îşi va mai reveni niciodată cu forţa şi vitalitatea anilor clasici. Este posibil ca genul acesta să fie atât de perfect contopit cu pelicula alb-negru, prin prisma incoloră a personajelor şi situaţiilor, încât filmul modern, viu colorat, cu acţiune galopantă, plin de efecte speciale şi sonorizat stereo, să nu fie favorabil poveştii sumbre, penumbroase, bicolore, de voce gravă, a mafiotului de rând. Cu toate acestea, în anii ’70 genul în sine reapare în atenţia publicului cinefil, tocmai în condiţiile producţiei de film cu mijloace contemporane, mai actual şi mai proaspăt ca niciodată. Nu face obiectului relansării unei noi ere de glorie a genului, însă revenirea spectaculoasă îl impune definitive în paleta de gusturi ale consumatorilor de cinema, mulţumită unor titluri precum The Godfather (trilogia), Scarface (1983), Goodfellas (1990), Chinatown (1974) sau chiar Pulp Fiction (1994). Şi, de ce nu, neapărat menţionat şi serialul The Sopranos (1999-2007).

Poate părea curios de ce povestea unui infractor, sau a unui grup de crimă organizată, este atât de atractivă, de populară, de urmărită şi apreciată. Explicaţia pe care eu o găsesc este că publicul se identifică adesea cu anti-eroul. Tipologia celui care trudeşte din greu pentru a obţine câştiguri mari, pe care o dată ce le-a dobândit le pierde dramatic, este una larg răspândită şi la care mulţi se pot raporta cu uşurinţă. Plus alte trăsături de detaliu la care categorii întregi de privitori rezonează după caz. [Va urma]