Lumea filmului (part 8) – Film noir

Dintre toate genurile apărute sau popularizate în industria de film american, probabil cel despre care este pare-se cel mai dificil de vorbit este filmul noir. Poate doar filmul de autor mai e la fel de complex şi de subtil pentru a putea fi rezumat în câteva cuvinte. Genul noir a reprezentat pentru mine ca cinefil provocarea cea mai mare în momentul în care am încercat să-l înţeleg şi să-l identific. Există multă literatură şi critică pe marginea subiectului, un motiv în plus pentru a nu putea circumscrie caracteristicile sale într-o definiţie succintă. Luaţi orice resursă la îndemână în materie de cinematografie şi veţi găsi o definiţie prea generală, prea ambiguă, încât vă lasă în aceeaşi ceaţă ca şi până atunci. S-ar spune că genul noir e o maniferstare cinematografică hiper-artistică, apărută ca sub-gen al categoriei de filme polişiste sau „crime” (infracţiune, trad. din engl.), precum şi a genului gangster. Cam astea ar fi izvoarele sale; perioada în care apare e în jurul anilor ’40, perioadă marcată de cenzura puternică pentru cineaşti, considerată a fi principala raţiune pentru care aceştia au dezvoltat acest stil. Deşi, industria de film nu s-a grăbit să îşi însuşească denumirea dată de un critic francez decât târziu în anii ’70, până atunci filmele acestea au fost catalogate drept melodrame. De unde refuzul criticii şi a industriei de film americane de a accepta genul în sine, cât şi denumirea, ramâne încă de neînţeles. Tocmai de aceea, încă se dezbat trăsăturile definitorii care încadrează produţiile respective în acest gen. În concluzie, pentru a nu tergiversa prea mult polemica, pot da numai o definire personală legată de caracteristicile care disting un film noir de alt gen: stilul vizual expresionist (de regulă, alb-negru); povestea centrată pe trei elemente principale – femeia (sexualitatea), banii (mobilul) şi crima (intriga); şi abilitatea de a jongla cu temele tabu fără a le arăta explicit.

Istoria filmului noir are din punctul de vedere tehnic o singură eră: anii de la începutul cenzurii producţiilor americane şi până la relaxarea normelor acesteia (anii ’40-’60). Raţiunea care motiva cineştii să conceapă aceste filme nu era participarea la un current artistic, ci întrebuinţarea acestuia pentru a putea ecraniza tematici cenzurabile. Era modalitatea lor de a rezolva artistic o situaţie frustră. Neputând ecraniza sexualitatea şi infracţiunea, au fost nevoiţi să o sugereze artistic, apelând la artifcii audio-vizuale ce angajează publicul în mod complice, folosindu-se de puterea sugestiei, insinuării, simbolismului. O dată cu combaterea politicilor de cenzură, nevoia de inovaţie dispare, lăsând cineaştii să se exprime fără artificii, ceea ce întrerupe evident evoluţia genului pe mai departe. Faptul că ulterior critica a redescoperit valoarea artistică a acestor filme şi, prin urmare, cineaştii de după anii ’70 au încercat să reanimeze stilul ca un tribut adus valorii lor, nu îndreptăţeşte convingerea că genul noir are parte de o nouă eră, aşa-numita generaţie de film neo-noir. Pentru mine, aceste producţii recente au numai caracteristici de film noir, dar filmul noir este prin excelenţă doar cel produs sub impulsul cenzurii acelei perioade de la mijloc de secol XX, în SUA.

Tocmai din pricina acestor particularităţi controversate, de multe ori categoria nu este menţionată în topuri sau clasamente pe genuri. Deşi, culmea, filmele care se regăsesc încadrate in clasamente de film noir, lipsesc din topurile altor clasificări de parcă ar fi ne-încadrabile. Cu toate acestea, chiar dacă la momentul respectiv genul nu era bine definit, chiar dacă în epocă nu i se spunea noir, cineaşti din lumea întreagă au rezonat cu trăsăturile care-l defineau şi au folosit sau împrumutat formula pentru a realize propriile versiuni. De aceea putem vorbi despre o sumă de filme noir devenite clasice ale genului, atât în Franţa, cât şi în Anglia. Iar, apoi, o dată cu redescoperirea criticii de film a valorii cinematice pe care aceste producţii le-au avut, n-a fost decât un pas firesc către curentul neo-noir mai sus amintit la care se raliază atât de mulţi cineaşti contemporani.

Poate tocmai din pricina acestei controverse am preferat să nu folosesc exemple concrete în acest articol. Dezbaterea e departe de a fi tranşată, aşa că, o listă sau o înşiruire de titluri considerate cele mai reuşite filme noir, este dificil de alcătuit. Acesta este tărâmul speculaţiei şi al subiectivismului; aşa cum filmul noir e neclar ca şi vâzut prin fumul de ţigară, la fel şi discuţia despre el. Pentru cel care-l va recunoaşte, va şti că l-a găsit, pentru cel care nu, va rămâne mereu un mister…[Va urma]